Seara geroasă a neliniștilor

Văduv, cu copilul dispărut în condiţii suspecte, hulit de elevi, temut de lume, îşi trăia singurătatea într-o atmosferă pe cât de sufocantă, pe atât de deprimantă şi ostilă. Lacătul şi cheia supravieţuirii, orgoliul matematicii: un orgoliu ciudat, tonic şi indispensabil pe o parte, egoist şi crucificant pe de alta. Profesorul ştia de mult, de foarte de mult, că era victima unui univers de coduri exclusiviste, parţial necunoscute. Un învins şi un învingător al propriului geniu. Al propriului destin. Mizantrop şi insomniac, bizareriile i se accentuaseră, iar gândul sinuciderii izbucnea uneori ca volutele unei plante fantasmagorice.

În noaptea aceea de iarnă geroasă, într-o casă altădată splendidă, acum silenţos-funerară, după ce mâncase neglijent şi urât, muind bucăţi de pâine în sosul marinat, se pomeni cu bătrânul Toro la picioare. Câinele îl privea trist şi apatic, presimţind, ca orice animal ataşat stăpânului, că acesta nu îl uitase, ci pur şi simplu nu mai reacţionează cum trebuie la ce se întâmplă în jur. Parcă dibuind motivul neliniştii, îşi duse capul sub mâna care atârna inertă peste braţul fotoliului. Abia atunci profesorul se ridică şi răsturnă într-un castron resturile frugalei sale cine. Câinele hăpăi puţinul oferit, dar continua să lingă vasul de tablă, împingându-l cu botul; zornăia a sărăcie şi Valer îi mai aruncă o bucată de pâine pe care, hămesit, câinele o prinse din zbor. Tremurând de frig şi sub impulsul viciului, începu să cotrobăiască prin locuri unde obişnuia să lase pachete în care, din neatenţie, sau mai bine spus cu bună ştiinţă, rămânea o ţigară, cel mult două; nervos şi extenuat dădu peste ceea ce căuta într-un sertar din bucătărie. Primul fum expirat fu însoţit de un geamăt.

Afară începuse viscolul şi obloanele casei, atât de albe şi trainice cu ani în urmă, acum decojite şi lăsate, scârţâiau sinistru. Uşile masive din lemn, ca şi mobila trosneau din toate încheieturile. Din când în când se auzeau pocnituri regulate, asemenea unor boabe de mazăre aruncate în geam. Viforniţa luase cu asalt casa neajutorată, aparent părăsită.

Peste grădina acoperită de troiene, lumina nopţii se proiecta necoagulată, lăsând umbre indescifrabile. Enigmatică şi tulburătoare, zăpada albă, bătând în albastru, purta amprenta inefabilului, a neatinsului. Filmul unei mari, prea mari singurătăţi îşi derula cadrele cu o deosebită lentoare deasupra acoperişului cu olanele mâncate, peste zidurile înnegrite de ploi, peste ceea ce ajunsese foarte aproape de esenţa ruinii şi a tăcerii. Există case cu noroc sau fără de niciunul.

În aceste momente de contorsiune şi magie s-au auzit primele bătăi în uşă. Una scurtă, puternică, repetată de câteva ori ca toaca unei biserici. Toro îşi înălţă capul atent şi pielea botului se încreţi uşor, semn că animalul amuşina o urmă. În câteva fracţiuni de secundă era la uşă, aşteptând ca stăpânul să se conformeze gestului cotidian şi să deschidă, însă Valer continua să fumeze, covârşit de întunericul proprie-i mizerii. Torturat de amalgamul tuturor întâmplărilor, presimţea că mântuirea lui ascunde o vină şi trebuia să ispăşească un păcat; erau momente când privea îndelung crucifixul de deasupra canapelei, fără a se putea ruga.

Când bătăile în uşă au revenit cu mai multă forţă şi nerăbdare, s-a ridicat cu greu din fotoliu, apropiindu-se de uşa pe care Toro o zgâria nervos cu ghearele. “Câine bezmetic, cine crezi că ar putea fi pe aşa vreme, la asemenea oră? bodogănea în timp ce se chinuia să învârtă cheia în broasca uzată. Nimic nu mai merge în casa asta, dar absolut nimic,” continuă agasat de neajunsurile încuietorii şi de agitaţia nefirească a animalului. Când uşa se deschise, vântul rece, tulburat până către cerul nevăzut, îl izbi în faţă ca o cravaşă.

Cu mâna streaşină privi în năvala întunecată fără să distingă nimic. Un salt în volută şi Toro se aruncă în întuneric. Se oprise la câţiva metri şi de acolo, de foarte aproape, dar parcă şi de la o imensă depărtare, se auzea hămăitul vesel-tânguitor: un scâncet de pierzanie şi de fericire, un plânset aproape uman, aşa cum stăpânul său nu-l mai auzise vreodată. Din instabilitatea umbrelor şi a luminii, cineva sau ceva înainta greoi şi vlăguit spre uşa rămasă deschisă. Înfăşurată într-un fel de pelerină de culoare închisă, cu glugă şi fermoarul tras până peste bărbie, o siluetă fragilă, hieratică, luneca pe deasupra zăpezii. Alături, câinele păşea liniştit, cu capul plecat în pământ.

– Diana, draga mea fetiţă, tu eşti? Apropie-te, scumpa mea, intră în casă! Dincotro vii pe o asemenea viforniţă? Mulţumesc, Doamne, că mi-ai adus copilul acasă, intră iubirea mea, hai intră, e atât de frig! Toro, s-a întors Diana noastră, s-a întors… ştiam eu că într-o zi o să apară. Înger minunat, fetiţa mea dragă! Dar de ce stai în uşă, vino, vino înăuntru, e casa noastră, Diana, casa ta!

După ce îşi scutură bocancii în prag, Diana, căci într-adevăr ea era, îşi îmbrăţişă tatăl. De sub gluga neagră, cârlionţii murdari cădeau pe lângă obrajii palizi, iar ochii, ochii căprui adânciţi în orbite exprimau o împietrită severitate. Niciun zâmbet, nicio urmă de tulburare, nici pic de bucurie. Doar o grăbită şi deprimantă nelinişte. Valer ştia că Diana exprima și însemna puritatea, însă copila rămasă în picioare, nu prea departe de uşă, părea să fi trecut printr-un abis de smârcuri şi noroi; un chip de fetiţă devastat înainte de vreme.

– Scoate-ţi pelerina, în camera ta vei găsi tot ce ai nevoie! Nimic nu s-a clintit, nici măcar praful nu l-am şters… Iartă-mă, încing soba imediat, am cam uitat de foc, n-a mai fost nimeni care să aducă cei mai mari şi mai viguroşi buşteni din magazie. Dacă ai şti cât ţi-am dus lipsa… Diana, trebuie să îmi spui totul, totul, am suferit imens! N-ai dat niciun semn de viaţă, dar lasă, poate n-a fost decât un coşmar, acum iată-te acasă, copilă dragă, se agita Valer cu lacrimi şi mii de întrebări în priviri. Ancheta poliţiei nu s-a încheiat, deşi le-am explicat de la început că te vei întoarce! Însă poliţiştii se iau uneori prea în serios, n-ai ce le face… Ştii ce şi-au permis? Să-mi reproşeze că aş fi necooperant şi chiar iresponsabil, auzi şi tu, Valer Glas iresponsabil! Dar eu ştiam că te vei întoarce, am ştiut de la început, am ştiut cu certitudine… însă chinurile aşteptării m-au dărâmat! Au fost cumplite. Diana, fetiţa mea dragă, eu nu cred în moarte…

– Tată, opreşte-te! Opreşte-te odată! Sunt atât de obosită, obosită cum nici nu îndrăzneşti să-ţi închipui. Dar de rămas, nu pot rămâne! Mă aşteaptă mama, e afară lângă teiul de la poartă, nu a intrat fiindcă nu vrea să o vezi cu rochia murdară de sânge şi desculţă. Ştii că a rămas doar cu o sanda… îţi aminteşti, sandalele albe cu toc pe care le purta în ziua accidentului. Are dinţii încă frumoşi, dar părul i s-a desprins de calotă. M-a trimis să îţi aduc această cutiuţă, spune că aici ai să afli misterul cu soarta mea cu tot. Şi a mai spus mama ca tu să faci lumină acolo unde e întuneric. Te imploră!

– Diana, vrei să spui că tu şi mama v-aţi întâlnit? – urlă profesorul cu ochii holbaţi, fără să-i vină a crede că ceea ce toată lumea numeşte moarte, lui, profesorului Valer Glas i se devoala printr-un fel de alegorie; un spectacol tragic şi viclean, încărcat de rău şi suferinţă. Atotputernicule, ajută-mă! Pentru ce mi-ai dat asemenea pedeapsă, pentru ce, pentru ce?! – hohoti, clătinându-se pe picioare. Căzut în genunchi izbea cu pumnii podeaua din care praful ieşea fără noimă.

– Tată, vă iubesc la fel de mult şi pe tine, şi pe mama, dar ea mă aşteaptă acolo unde e locul nostru. Acum ai aflat adevărul, nu mai te afli în cursa lui “a şti şi a nu şti”, cum spune mama, de parcă eu n-aş înţelege. Poliţiştii sunt foarte aproape de aflarea adevărului, sugerează-le cripta familiei Leonte. Când mă vor găsi, eu şi mama nu vom mai umbla de colo-colo prin lume, fiindcă de durere s-a trezit din bezna ei şi levităm împreună. Tati, dăruieşte-mi, te rog, liniştea, pentru că… pentru că eu sunt o fantomă, un spirit.

Din locul în care rămăsese ţintuit, profesorul gemu ca un taur împuns de ţepuşa matadorului. Văzu cum Diana se apleacă şi mângâie capul lui Toro, de adio, cu o mână vânătă, descărnată. Câinele schelălăi ciudat, blând, dar înspăimântat totodată. Apoi, fata a deschis uşa şi, fără alt gest, dispăru în noaptea orbitor de crudă şi feerică.

Răpus ca de moarte, Valer căzu într-un fel de letargie plină de zbucium; se visă soldat nazist târându-se cu un fel de macetă în mână, spre duşmani nevăzuţi pe care îi urmărea de ani şi ani zile. Totul n-a durat mai mult de un sfert de oră, însă, odată trezit, forţa şi metabolismul său păreau abolite. Pentru că inima îi trimitea dureri insuportabile către umărul stâng şi diafragmă, se târî cu chiu şi vai până la buctătărie. Turnă două pahare cu apă în borcanul cu zahăr şi bău câteva înghiţituri, după care îşi dădu drumul pe lîngă faianţa lucioasă. Cu picioarele întinse şi mâinile adunate în poală, aşa cum stai când simţi nevoia să te destinzi, părea o păpuşă mare de cârpă, aruncată pe jos; capul lunguieţ se legăna când într-o parte când în alta, izbindu-se de peretele rece. Neras, cu mustaţa zburlită şi firele de păr căzute peste ochi, bolborosea ca un dement: Hidolf… Hidolf…

Viaţa lui de acum încolo, cu el în cu totul în alt rol, pentru că nimeni nu va şti sau va afla secretul fatal, nu mai avea de-a face cu biografia, activitatea socială, perspective profesionale, relaţiile cu cei din jur. O existenţă de dezmoştenit al soartei.

(sursa foto: stiritvr.ro)