Reproșuri, gelozii, simțuri dezlănțuite

Cele două geamantane, nedesfăcute, stăteau unul lângă altul, lipite de partea laterală a şifonierului. Perdeaua în falduri albe, acoperea de sus până jos peretele pe care se aflau geamurile înalte şi caloriferele ascunse sub un fel de grilaj; pe jumătate trase, obloanele lăsau să pătrundă o lumină blândă, uşor fanată, care dădea interiorului un aer romantic şi protector; dormeza lată, înfăşurată într-o cuvertură de culoarea untului, cu ciucuri pe toate laturile şi oglinda ovală, înrămată baroc sporeau impresia de visare şi tihnă. Mirosea a lavandă, a praf şi un parfum uscat-astringent, cu iz de naftalină. Camera adolescenţei şi tinereţii mele, lăcaşul celor mai zburdalnice şi tulburătoare gânduri, culcuşul alb al intimităţii, al visării cu ochii deschişi, al tuturor dorinţelor. Cum a fost posibil ca amintirea unor momente atât de plăcute să-mi îngheţe inima?!

Când am ajuns la Ef, m-am ferit instinctual să pângăresc această scoică a purităţii? Adică mintea şi sufletul meu să fi fost atât de jegoase şi jerpelite încât să-mi impun cu obstinaţie dezintoxicarea? Spălarea de creier? Dar ce făcusem, pentru Dumnezeu? Sau pur şi simplu mi s-a impus cămăruţa de la parter care aduce mai curând, a rezervă de spital? Dacă în adâncul sufletului presimt o femeie credincioasă, pe umărul meu, undeva, stă un înger păzitor, o ocrotire… Să fi meritat eu aşa extraordinară îngăduinţă? Să fi ispăşit îndeajuns pentru liman şi lumină? Nu aveam niciun argument, odată ce mintea nu-i în stare să lege începutul cu sfârşitul, iar întâmplările şi gândurile rămâneau suspendate în aşteptare. Nişte crâmpeie amare, pe care memoria nu reuşeşte să le pună cap la cap, nu înseamnă nimic. Absolut nimic. Altfel ar ieşi la suprafaţă vina, remuşcările… fiindcă nu se poate, omeneşte vorbind, să fac parte dintre „cei fără de prihană”. N-am fost pedepsită degeaba!

Şi dacă sunt o victimă? Un viol în grup, ruşinea, urmele hidoase care nu se pot şterge niciodată! Ce trebuia muşamalizat, de vreme ce sora mea Leni şi soţul ei Marius m-au abandonat la Ef? Au vrut să mă protejeze, sau era imperios necesar să dispar pentru o vreme din anturajul lor (poate şi al meu?), din lumea pe care o frecventam căci nu mă puteam apăra singură? Am fost atât de rănită (fizic, psihic?,) încât m-au trambalat (cu sau fără voie) în această fundătură unde zac de dimineaţa pănă seara? Unde, dacă n-ar fi fost vigilenta Martha, m-ar fi putut găsi peste o lună, peste un an, spânzurată într-unul din turnuri? Mi-ar fi plăcut să le văd mutrele, în momentul când descopereau atârnând în haloul de lumină o arătare intrată în putrefacţie, împopoţonată cu pălărie de pai şi rochie cu volane! De fapt, timp ar mai fi!… Şi, ca propriul deces să fie o capodoperă a detaliilor, aş da cu o zi înainte un ferpar la mai multe ziare prin care, „cu sufletul zdrobit de durere şi neştearsă amintire, familia (ce mai contează ) anunţă decesul domnişoarei Pia Carp, fiinţă nobilă şi gingaşă ce a lăsat un gol imens în inima prietenilor (nu-mi amintesc niciunul) cunoştinţelor, bla, bla… Dumnezeu să o ierte.” Ca autoarea aceea elveţiancă de la sfârşitul anilor ’8o, aflând sărmana faza terminală a unei boli incurabile – după ce a aranjat totul ca la carte, inclusiv ferparul şi locul de veşnică odihnă – s-a sinucis cu un pumn de pastile, gătită şi înconjurată de imense buchete de trandafiri. Ce romantic! Câtă nobleţe şi curaj să preferi moartea, degradării…

„Pia, iar ai luat-o pe arătură! Mai bine fă ce-ai promis Marthei, te aşteaptă pe scaunul înalt şi tapiţat de la bucătărie, punctul tău de observaţie la micul dejun, poarta, grădina, harapul, vrăbiile! Pune-ţi fundul la treabă şi respectă-ţi decizia.” Totul se petrecea în cap, era materia cenușie, începea să se pună în mişcare, să se coaguleze pentru a trece la acţiune. Să fiu bună la ceva!

N-aveam chef să deschid geamantanele. Cu uşa întredeschisă (cât de precauţi ne face vulnerabilitatea), m-am învârtit prin cameră: în şifonier, pe umeraşe de plastic o bluză neagră de mătase, un pulovăr lila şi o pereche de blugi decoloraţi; mai mult ca sigur, lucruri pe care le-am purtat când m-au adus la Ef. Jos, aliniate de mâna chibzuitei Martha, o pereche de tenişi negri cu şiret pe care scria Nike, nişte adidaşi robuşti, pentru vreme rea şi papuci de casă; agăţat pe partea interioară a uşii, sutienul negru. În mijlocul dormezei, ca o floare rară şi ciudată, zăcea, probabil aşa cum o aruncasem în urmă cu trei luni, poşeta mare, din bucăţi de piele întoarsă negru cu violet. Am tras fermoarul şi i-am răsturnat conţinutul: câte-n lună şi stele; o trusă de farduri, şerveţele igienice, chei, o oglinjoară înrămată, două gloss-uri, cinci pixuri, pieptene gri-mov (am o pasiune pentru violet?) o punguţă de catifea cu şnur în care am descoperit câteva pietre semipreţioase, ametist, turmalină, onix, chihlimbar, malachit, (probabil purtătoare de noroc), o agendă telefonică, două cutii cu Nurofen şi o sticluţă de parfum alungită, cu străluciri aurii patinate, pe care am sucit-o în toate părţile să văd ce e: în bulbul din capătul capacului, ca pe fundul unui izvor limpede scria cu aldine, „J’adore”; am pulverizat un jet. Când am simţit acea notă de fresh spre amărui cu accent de bergamot şi floral m-am cutremurat, numai iubitul meu, Nicolas Stamatenco îmi cumpăra această „rouă de stele”, cum i-a spus chiar el la prima sau a doua întâlnire intimă.

Dumnezeule, cât am dorit să fie al meu, să mă iubească! M-am făcut şarpe, m-am făcut pitulice, m-am făcut leoaică, m-am făcut preş, aproape nu-mi ajung cuvintele să descriu armele pe care le-am folosit.Până la urmă am tras lozul câştigător! Şi apoi, ce s-a întâmplat? Cum s-au urzit iţele unei relaţii în care bucuria, vanitatea, posesia, umilinţele (evident ale mele), reproşurile (tot ale mele), gelozia atroce (culmea, a lui) sâcâielile, mefienţa, frustrările, simţurile dezlănţuite, ismele lui (chegevarism, editorialism, cuningulingvism, gauchism, postmodernism, ezoterism, orientalism etc.), ismele mele (cioranism, bacovianism, e.a.poeism, cezarepaveseism etcetera); veşnicele contraziceri, certurile, împăcările cu şampanie, logica mea uneori devastatoare, mila, ameninţările cu despărţirea (numai ale mele) revolta că-mi lăsa învinuirile fără răspuns, tenacitatea lui în a mă păstra (egoism sau orgoliu?) dramatismul (probabil al amândurora), pânda, sublimul, erotismul, hachiţele, lacrimile… O, Doamne, prin ce-am trecut oare, de-am ajuns să-mi pierd minţile din dragoste? „Tot ce ne aprinde sângele, tot ce ne dă impresia că trăim, că participăm, se transformă inevitabil în suferinţă. O pasiune este prin ea însăşi o pedeapsă.” Dragul meu Cioran, „Căderea în timp” o trăiesc pe propria-mi piele, nu ştiu dacă mă voi mai putea ridica vreodată. Şi… Pia, zi!, recunoaşte măcar faţă de tine însăţi, se poate muri şi din dragoste şi din ură, când rănile devin insuportabile. Doar vezi cum e şi cu viaţa asta sau ce-o fi, o glumă reuşită, un dar, ceva pus între două paranteze, o minune, un dezastru? Eşti tu capabilă, Pia Carp să spui, cine pe cine a răstignit?

Îmi venea să urlu precum o căţea căreia i s-au ucis puii abia fătaţi. M-am îmbrăcat în doi timpi şi trei mişcări: tanga, sutien, jeansi, bluză, tenişii cu şireturi; atunci am observat la baza gâtului cruciuliţa de aur, (un dar, o amintire de familie, religiozitate la vedere pentru securitate personală?). Fără pic de cochetărie, o privire în oglinda barocă din care se uita la mine o fată ciudată, cu ochi de culoarea denim-ului şi o gură mare, cărnoasă, cu buzele livide; tenul uscat, neîngrijit de multă vreme şi cuta dreaptă şi scurtă între sprâncene o maturizau, o îmbătrâneau chiar, dându-i un aer de sălbăticiune. „Ce machiaj, ce ruj, care sprâncene nepensate? Ducă-se dracului!” Cu o mişcare abilă am răsucit claia de păr în vârful capului şi am prins-o în două agrafe; tocmai neglijenţa gestului a lăsat câteva şuviţe să atârne de-o parte şi alta a feţei înguste dar armonioasă: impresie că „aşa s-a dorit”.

În acele minute de autoanaliză severă, chiar brutală, am auzit pentru prima oară paşii. Obişnuită cu lucrurile încurcate, cu năclăiala din cap şi teama de a nu complica şi mai rău ce era deja complicat, nu le-am acordat atenţie. Putea fi orice în lumea mea astenică şi dezorientată, planificată de mine sau de alţii (care alţii, nu Martha îmi dicta viaţa); şi totuşi, stând aplecată să-mi închei şireturile, paşii cuiva care nu se grăbea s-au auzit din nou, de data asta cu mai multă acurateţe; după ritm şi călcătură puteau fi ai unui bărbat care şi-a scos încălţările sau ai unei femei care se plimbă nestingherită, ca la ea acasă; sau paşii unei perechi ieşită la plimbare.

M-am ridicat brusc şi, din pragul uşii, am privit în stânga şi-n dreapta culoarului lung, întrerupt din loc în loc de uşi cu pervazuri masive de stejar; dinspre exterior, prin ferestrele înalte şi înguste, acoperite cu perdele mate se cernea memoria estompată a luminii; candelabrele cu luciul stins de trecerea vremii, umbrele fantasmagorice ale apusului de soare, toate adunate în lentila ochiului dădeau întregului o formă subtilă de elegie. Dezechilibrată, neputincioasă şi singură, nu-mi rămânea decât să strig. Ei, şi… dacă strig, ce-o să se întâmple? Cel mult o aduc pe Martha în pragul nebuniei. Până la urmă, mare scofală dacă mai e cineva în ditamai casa, Castelul Carpilor de care n-a prea apucat niciunul din ei să se bucure! Doar eu şi Leni în copilărie şi vara, în vacanţele studenţeşti. Altminteri o pustietate, un muzeu închis, cu Martha pe post de custode. Şi dacă sunt hoţi? Nu-mi aminteam de tâlhării întâmplate la Ef, dar mai ştii? Două femei singure… Am alergat pe scări fără să privesc înapoi.

(sursa foto: unica.ro)