Aurelia Marin Dis-de-dimineaţă s-a trezit mai veselă, mai încrezătoare în naraţiunea spaţială ce urma să ne hrănească privirile şi candoarea iluziilor. Cred că Lilith făcea parte dintre persoanele care simţeau nevoia de fantastic, de invizibil şi necunoscut, pe care să le contrapună unei realităţi cu rădăcinile adânc înfipte în trecutul frust şi oxidat. De aici misterul şi fragilitatea, tendinţa de a provoca pericolul şi neputinţa de a-i face faţă. Vulnerabilitatea şi ambiţia fără combustibil. Într-un fel, se asemăna cu stânca Africii de Nord, acest elaborat amestec de natura telurică şi impunătoare, cu istorie difuză şi întortocheată, adesea paradoxală şi frustă. Numai că Lilith era făcută din carne şi oase. O delicată fiinţă umană.
Tovarăşi de drum, ne-am îmbarcat toţi zece în mini-carul ce urma să ne poarte spre locuri inedite care, după o vreme, prin intermediul fotografiilor sau casetelor video, se transformau în mărturii lirice, adică frumoase amintiri ţesute narativ. Ziua însăşi arăta ca o pictură impresionistă, cu clădiri albe, irizate ca nişte cuburi de cocos, cu pomi albaştri şi roz plini de ornamente, cu soarele alunecând într-o neaşteptată tufă îngreunată de mandarine sălbatice. Aerul, deocamdată calm şi răcoros, un copil cu ochii cât roţile unei biciclete zâmbind în aşteptarea unei gume de mestecat.
Pe măsură ce ne îndepărtam de Marrakech în direcţia nord-est, simţeam binecuvântarea urcuşului, mirosul de iarbă şi de capre amestecate cu oi, surpriza unei plantaţii de măslini răsuciţi ca într-o pânză de Van Gogh, frumuseţea severă a bărbaţilor magrebieni, resemnarea adâncă din ochii femeilor robuste, cu şolduri mari Deşi totul părea dependent de actualitatea imediată, presimţeam undeva, într-o zonă confuză a creierului, balansul unei lumi ceţoase şi mistice, plină de dorinţe nespuse ori inhibate, o lume pe care – şi dacă voiam – n-aş fi fost în stare să o înţeleg niciodată, pe deplin.
Cu pielea smeadă şi ochii verzi, îmbrăcată într-un costum de bumbac gen safari şi sandale romane din piele, Lilith se concentra asupra camerei de filmat până la rupere de real. Din când în când trupul i se arcuia şi ţâşnea în sus, încercând să prindă în obiectiv un minaret, labirintul încâlcit al unui sătuc, o arcadă suspendată, silueta fugară a unui chiparos înalt şi negru. Privind-o, simţeam un fel de scobitură în piept, o sete inimaginabilă de tandreţe care nu putea fi potolită decât prin atingerea ei, de aceea o rugam să se aşeze pe scaunul jerpelit, pentru ca la rândul meu să o pot filma; acele prim-planuri care mai târziu aveau să mă arunce în vid.
După prânz, am atins deja zona Atlaşilor înalţi. Ultima escală a zilei, o staţiune modernă, cu piscină şi palmieri, plină de turişti europeni şi nu numai. Ajutaţi de Samir şi Abib ne-am cazat la hotelul Manssur; seara, după cină, grupul s-a reunit pentru a hotărî traseul şi programul următoarelor zile. Eu, Lilith, Pascal şi Marie am decis să închiriem un 4×4 şi, însoţiţi de Samir, să traversăm Riful coborând spre Zagora, iar dacă timpul ne permitea, să atingem deşertul. Scoţienii plecau să schieze mai către vârfuri, japonezii şi perechea de francezi au preferat zona sudică, spre Mauritania, pentru a întâlni coloanele de dromaderi încălecaţi de „bărbaţii în albastru”. Beduinii, adevărații stăpâni ai dunelor de nisip.
Spre surpriza tuturor, Lilith, care până atunci ştiuse să fie simultan, sau rând pe rând, fermă şi afectivă, logică şi inventivă, de data asta părea apatică şi desprinsă de ceea ce noi, angrenaţi în construcţia şi deconstrucţia timpului care începea deja să se contracte, comparam hărţi, număram kilometri, punctam cu carioca roşie locurile în care urma să înnoptăm ori trebuiau atinse. În vocabularul canonic ne documentam scrupulos, cu materialul didactic sub lupă.
(sursa foto: vienela.ro)
– Am obosit un pic… explica oarecum stânjenită. Încerca să zâmbească, un zâmbet forţat, uşor refractar. Îşi muşca buza de jos încreţind-o tare pe cea de sus, se urâţea brusc şi numai eu ştiam ce înseamnă acea delicateţe frustă, descumpănirea interioară sinonimă cu abandonul. Un semnal de alarmă.
Să se fi stins atât de curând spiritul aventurii? Regreta Lilith ceva? Ispita iniţială, atât de pătimaşă, nu se justifica? Iată întrebările pe care mi le puneam într-un monolog interior, îngust şi fără multe variante. O serie de schimbări se observau şi pe dinafară, Lilith părea într-adevăr lipsită de vlagă, iar chipul micuţ, cu părul strâns sub bereta cu cozoroc, căpătase o expresie resemnată, aproape impasibilă. Minunaţii ei ochi verzi, atunci când îşi scotea ochelarii de soare, luceau a boală. În seara aceea a refuzat din nou să facem dragoste. Nepoliticoasă, speriată, cu mâinile şi picioarele reci ca gheaţa s-a ghemuit în pat. A revenit imediat la povestea misterioasei femei cu fetiţa de mână.
– Se ţin după noi pas cu pas, explica înfrântă, copila e neschimbată şi mă priveşte ca şi cum am face parte dintr-o străveche relaţie. Ea ar fi moartea unei bucăţi din mine. Am încercat să mă apropii de ea şi să-i vorbesc, să-mi explice ca să înţeleg, însă femeia a tras-o de mână şi au dispărut în neant. Se mai întâmplă ceva care îmi dă fiori, îmbrăcămintea misterioasei însoţitoare, atât de imaculată la început, acum e deja gri, dgelabaua şi lithamul au căpătat un aspect murdar, sunt mucegăite… noroioase…
O ascult uluit, povestea începuse să creioneze rătăcirile şi pustietatea unor suflete lipsite de trup sau repere, fie iubita mea avea halucinaţii, pe care, deocamdată, nu mi le puteam explica, fie asistam la descompunerea fiziologică a unor trupuri care se supun unui vertij. Ideea distrugerii şi autodistrugerii îmi făcea raţiunea ţăndări.
– Lilith, trebuie să luăm măsuri, dacă şi mâine se întâmplă la fel, atrage-mi atenţia unde stau şi ce fac. Împreună cu Samir, merg şi-o voi lua pe această vrăjitoare la întrebări, nu pot să văd cum te laşi strivită de himere sau personaje ieşite din tiparele umanului. E inadmisibil, mă făloșeam ca să-i dau curaj. Mă teroriza ideea că se simte neprotejată şi singură lângă un pedant zgârcit cu emoţiile, lipsit de generozitate şi înţelegere.
– Degeaba, Sebastian! Tu şi ceilalţi nu le puteţi vedea. Crezi că nu aş fi cerut ajutor? Dacă-ar fi reale, v-aţi fi alarmat, întrebaţi în dreapta şi-n stânga, Marie e aproape tot timpul lângă mine, s-ar fi neliniştit de o prezenţă atât de stranie, de nenaturală. Totul are legătură cu persoana mea! Deocamdată eşti singurul căruia am curajul să-i mărturisesc aceste derapaje, ştiu, mă iubeşti aşa cum sunt, dar ceilalţi? M-aş apuca să povestesc despre nişte personaje invizibile care ne urmăresc… Spune-mi, cine, cine ar crede asemenea inepţii? Sebastian, mi-e îngrozitor de frică, simt că, de data asta, voi pierde cursa cu daimonul meu!
– Cred că eşti bolnavă! Te-ai pricopsit cu un virus, un microb sau o bacterie de care noi habar n-avem, sunt tot felul de molime ciudate care bântuie Africa. Am citit într-o revistă de specialitate despre viruşi cu denumiri de te doare capul, Stevens, Paricelli, Johansson, probabil, după numele celor care i-au descoperit. Lumea lor e misterioasă, perversă, dau stări incredibile, de la halucinaţii şi umflarea limbii, până la delir, pierderea memoriei sau orbire. Lilith, iubito, nu vreau să te sperii, dar trebuie să existe o explicaţie ştiinţifică. Raţională!
O ţineam în braţe legănând-o ca pe un copil, începusem să-mi fac griji la modul cel mai serios pentru Lilith a mea, părea bolnavă, secătuită. Transpira şi frisona în acelaşi timp, devenisem amândoi mici şi neajutoraţi, uitasem unde mă aflu şi nu ştiam încotro s-o apuc.
A acceptat să ia două somnifere şi a adormit. Alertat şi neputincios, am bătut la uşa prietenilor noştri, le-am povestit ce se întâmplă cu Lilith, atât Marie cât şi Pascal m-au ascultat cu atenţie şi au luat lucrurile în serios, simţeam în glasul şi gesturile lor că nu pun nimic la îndoială, inclusiv varianta – abisală pentru mine – ca viziunile să nu i se reveleze decât Lilithei. Ştiau mai multe decât mine? Erau mai deştepţi? Acceptau ei acea stare lipsită de opoziţii ireconciliabile? Am hotărât de comun acord, ca începând de a doua zi, fiecare din noi, cu rândul, să nu se dezlipească de Lilith. Un soi de gardă personală. Dezordinea ei interioară trebuia să conţină un sâmbure de adevăr.
