Porția de stele

Foarte curios, deşi povestea Piei Carp fusese mai concisă şi mai puţin dramatică, poate din cauza oboselii şi a maximei concentrări la care fuseserăm supuşi cu toţii de atâtea ore, liniştea s-a prelungit nefiresc de mult, atât de mult încât, pe neaşteptate, s-a metamorfozat în teamă superstiţioasă de a face zgomot; deşi curiozitatea mea iniţială se dovedise mai presus oricărui risc, pe măsură ce timpul trecea, începusem să simt jena unei complicităţi pline de sens. Văzând cum flacăra din „strigoi” se micşorase la mai puţin de jumătate, am decis să sparg balonul de săpun care atârna deasupra noastră fără pic de vocaţie.

– Oameni buni, nu-mi dau seama dacă Jocul de Cărţi mă avantajează pe mine ori pe voi, sunt alţii care vor decide, până acum fiecare şi-a apărat propria variantă, însă nu mă pot abţine să pun o întrebare domnişoarei Pia Carp: L-ai împins cu bună ştiinţă pe Nicolas Stamatenco în prăpastie şi odată cu el pe Linus Măghiran? Dacă răspunsul dumitale e sincer, felicitări pentru noua identitate!

– Doamnă, nu vă jucaţi cu mine de-a şoarecele şi pisica, mă faceţi să râd, numai dumneavoastră cunoaşteţi adevărul. Eu sunt personajul. Ficţiunea. Dacă nu sunt „cum trebuie” nu-i vina mea! Aţi mers fără să ezitaţi o clipă pe destrămare şi năruire, aţi experimentat răul în flux continuu asupra unor personaje pe care, paradoxal, le-aţi îndrăgit în aceeaşi măsură, adică v-aţi înşelat şi ne-aţi înşelat… Ca într-un adevărat cuplu, cu singura deosebire că unul din parteneri, în cazul nostru scriitorul, deţine harul şi posibilitatea de a face şi desface! Să folosească acel Delete la care vă gândiţi tot timpul. Cine va plânge? Poate fiinţa, poate trufia… Aţi mimat remuşcarea pentru a găsi pretextul, în fapt, iubiţi scrisul mai presus de orice!

– Orgoliul, truda, cruzimea şi multe alte „rele şi bune” fac parte din arsenalul oricărui ţesător de necuvioase litere şi semne, sunt uneltele lui de lucru. Restul e corijare de destin… aşa, ca în cazul dumitale… când n-am mai avut ce corija!

– V-a făcut plăcere să-mi puneţi ştreangul de gât? a contracarat adâncind rictusul din colţul gurii.

– Poate că da! Şi eu, în situaţia dumitale, m-aş fi atârnat într-unul din turnuri.

Frumoasa Pia Carp a tăcut, Sebastian Cosma o privea fascinat, George Nechita s-a ridicat îndreptându-se către aşa-zisa uşă a vagonului, de unde se auziseră clar trei bătăi – de aramă, de argint sau de aur. Putea fi o pendulă care amintea ora trei dimineaţa, gongul ce anunţa sfârşitul antractului sau, de ce nu, trei lovituri de stea într-un clopot agăţat de Pluto. Bing bang şi porţia de stele! Noaptea încă mai păstra în buzunarul uşor destrămat surprize nespuse, nescrise şi nu mă îndoiam că, de vom continua să plutim, oamenilor de pe Pământ li se vor lipi de gene vise cu obiecte zburătoare tainice, de neînchipuit, în vreme ce Dom Pérignon-ul continua să curgă dincolo de pardoseala cerului.

Apariţia călugărului alături de Nechita a dezlegat, în sfârşit, neastâmpărul privirilor şi felul în care acesta pândise, mai ceva ca un câine de vânătoare, zgomote şi mişcări pe care numai el le putea percepe în noaptea inventată. Parola, cele trei bătăi tainice. Umil şi smerit l-a condus şi l-a ajutat pe monah să se aşeze într-un fotoliu situat la egală distanţa între locul unde mă aflam eu şi restul invitaţilor. Nu-mi dădeam seama de rostul său, pentru că niciunul din personajele mele nu era cleric; o, dar cât de mult iubesc tainele!

– Am deosebita onoare să vi-l prezint pe arhimandritul Severin, fost stareţ al mănăstirii Crasina, în prezent slujitor vechi şi încercat al Domnului în acelaşi lăcaş, îndeplini Nechita atribuţiile de gazdă. Nu, nu-i nevoie, părintele vă cunoaşte pe toţi…, adăugă întru liniştea noastră, care încercam, fiecare în felul său, a ne arăta respectul faţă de Înalt Preacuviosul. Acesta aprobă şi binecuvântă printr-o uşoară înclinare a capului.

Călugărul era un bărbat înalt şi deşirat, pe care sutana duhovnicească, croită sus în jurul gâtului, pica până la pământ, alungindu-i făptura ca într-un tablou de El Greco; niciun crucifix, niciun lanţ greu şi impunător peste piept. Încălţările nu i le-am zărit, însă o spirală mentală mi-a adus în faţă pantofii roşii, „de firmă”, pe care-i purtase papa Benedict la o întâlnire cu enoriaşii, amănunt hazos ce făcuse înconjurul lumii… Părintele Severin, contrar obiceiului, avea capul descoperit, astfel că pletele şaten-deschis, despărţite de cărare pe mijloc, barba scurtă, uşor rărită, nasul puternic şi îndeosebi ochii căprui, blânzi, de o strălucire nelumească, aminteau chipul lui Isus. Nu arăta a avea mai mult de 40-45 de ani, pe care îi purta cu demnitate şi sănătoasă îngrijire, probabil ca şi mintea şi credinţa sa, pentru că nu oricine ajunge aşa tânăr stareţul unei mănăstiri de anvergura Crasinei. Ne-a privit cu atenţie pe fiecare în parte, ca şi cum ar fi vrut să ne citească şi sufletul şi gândurile; înainte de a-şi drege glasul, încreţi uşor din sprâncene şi miji ochii, ceea ce trăda o posibilă miopie sau curiozitate mai mult bănuită decât văzută.

– Pace vouă, prea cinstiţi şi luminaţi oaspeţi, mă aflu aici la chemarea lui George Nechita, Şeful Tuturor Gărilor Din Calea Lactee şi la îndemnul bunului Dumnezeu, pentru a scăpa de grea şi înfricoşătoare povară ce port ascunsă în inimă: este vorba de profesorul Valer Glas.

Vă amintiţi că autoarea l-a abandonat undeva la marginea pădurii, pe un drumeag ce putea sfârşi fie într-o prăpastie, pentru că i se dăduse „cheia fântânii adâncului”, fie într-un luminiş din care, revigorat de puţină odihnă şi neînsetată fărădelege să iasă din nou la drumul mare, ca pricinuitor al răului, unealtă robită mâinilor diavolului. Numai că Dumnezeu, după mare mila Sa a vrut altfel…

Într-o dimineaţă, Nica şi Petru, călugări intraţi încă de mici în schit, au plecat la cules de ghebe (un soi de ciuperci tomnatice), depărtându-se mult de măgura pe care se înalţă mândru şi îndestulat, sfântul lăcaş al Domnului, mănăstirea Crasina. La întoarcere, cu desagii plini de gingaşele roade au făcut popas în zăvoiul pe care noi îl numim „fântâna lui Orbu”, un izvor limpede şi zglobiu aflat nu departe de drumul forestier, extrem de periculos şi greu accesibil pentru cei care nu cunosc locurile. Aici, tinerii monahi au descoperit o maşină cu roţile din dreapta adânc nămolite în şleau, pe scaunul căreia se afla un bărbat cu capul căzut pe volan, ca şi cum ar fi dormit. Nici autoturismul, nici omul nu purtau urme de violenţă, prin urmare nu putea fi vorba de un grav accident.

Speriaţi, dar fără să îşi piardă cumpătul, cei doi au scos cu greu trupul bărbatului care fie leşinase, fie era lovit la cap fără urme la suprafaţă. După ce Petru, care avea destule cunoştinţe legate de acordarea primului ajutor, a constatat cu maximă probabilitate că victima trăia, i-a poruncit lui Nica să dea fuga la mănăstire pentru ajutor, el urmând să aştepte la faţa locului.

Peste un ceas şi jumătate, străinul a deschis ochii ce-au privit îngroziţi pereţii camerei ce-i era rânduită pentru găzduire, dar mai ales pe doctorul Prigorie, cel la care apelăm în regim de urgenţă, atât pentru sănătatea fraţilor călugări, cât şi a celor care, odată ajunşi în sfântul lăcaş, din motive şi cauze neaflate, au nevoie de consult şi vindecare. Se pare că reacţia lui imediată a fost să se ridice şi să părăsească în grabă locul în care cei din jur se străduiau să-i facă tot binele, însă în clipa în care braţele au vrut să dea în lături obstacole, a gemut sfâşiat de durere şi a picat din nou într-un lung leşin. Abia atunci medicul i-a putut face un control riguros, diagnosticul fiind un preinfarct, probabil al doilea sau al treilea; internarea într-un spital devenise obligatorie.

Numai că străinul ne-a dat greu de furcă! Doctorul îl pusese deja pe medicaţia corespunzătoare, însă erau necesare investigaţii amănunţite, care nu se puteau realiza decât într-un spital, sub supravegherea medicilor de specialitate. Când a intuit ce i se pregăteşte, omul parcă a fost cuprins de demoni! Ei bine, după ce a folosit întreg arsenalul mijloacelor de persuasiune – rugăminţi sfâşietoare, căderi în genunchi, chiar două, trei lacrimi – văzând că nu capătă înţelegere, a trecut la represalii şi chiar ameninţări cu moartea, în cazul în care va fi trimis într-o instituţie spitalicească. Îngrozit şi plin de suspiciune în privinţa sănătăţii mintale a pacientului, sărmanul Prigorie a cerut urgentă audienţă la mine, singurul care, în calitate de stareţ, puteam decide soarta acestui nefericit, extrem de violent şi recalcitrant.

Paralel, părintele Petru, care se ocupase de tractarea Volkswagen-ului în spatele dependinţelor mănăstirii, descoperise în torpedo un permis de maşină pe numele Walter Glas, o sumă mare de bani, iar în portbagaj mai multe rucsacuri pline cu îmbrăcăminte şi încălţăminte diversă, ca şi cum omul şi-ar fi petrecut toate anotimpurile în maşină; a mai găsit cabluri, mănuşi chirurgicale, sfori, scotch, un cuţit de vânătoare şi alte obiecte ciudate şi pestriţe, din care nu se putea ghici cu ce se ocupă. Rămâneau încă o mulţime de întrebări deschise: numele german – deşi folosea o română curată ca lacrima – lipsa unui act de identitate, refuzul de a răspunde la întrebările legate de familie, domiciliu, loc de muncă, prieteni sau apropiaţi…

Şi pentru că veştile despre „cel care locuia în întuneric ca morţii cei din veacuri” ajungeau către mine din ce în ce mai alarmante, am decis să-l vizitez personal pe acest om năbădăios. Deşi primit cu braţele deschise de fraţii călugări, se temea de ei ca o fiară prinsă între gratii pe care, dacă ar fi fost cu putinţă, le-ar fi ros în turbare cu puterea dinţilor; cetele cele viclene ale demonilor se luptau fără milă cu nesupusul rob al Domnului.

L-am văzut pe nefericit în momentele sale de odihnă, după ce medicul îi administrase, pe lângă medicamentele necesare întăririi muşchiului cardiac, şi un sedativ uşor, pentru odihna creierului profund vătămat: ei bine, dragi oaspeţi, îl cunoşteam pe acest bărbat şi încă foarte bine. Deşi ras în cap şi fără mustaţă, slab şi uscat ca un schimnic, era Valer Glas, Matematica vie a oraşului Rotvil, locul în care m-am născut şi am urmat şcoala şi liceul până am plecat la facultatea de Teologie; alături de fratele meu Dinu, în prezent profesor la universitatea din Cambridge, trudisem (eu mai mult, el ca un veritabil As) întru dezlegarea tainelor geometriei şi algebrei pe care intransigentul mentor încerca să ni le inoculeze în cap şi în sânge ca pe un drog… drog de care el însuşi era posedat şi mistuit…

Aflasem de la părinţii mei că, după ce trecuse prin grele şi nemeritate încercări ale vieţii, profesorul părăsise oraşul fără ca nimeni să mai afle vreodată unde a plecat, dacă mai trăieşte, ori geniul său l-a propulsat pe lista laureaţilor premiului Nobel. Ani buni nu s-a ştiut nimic despre el. La un moment dat au circulat nişte zvonuri timide despre un ucigaş în serie cu semnalmentele lui Valer Glas, însă curând ele au fost infirmate şi date uitării; cred că vă imaginaţi cât de uimit şi bulversat am fost văzându-l pe temutul „Hidolf” (ce comparaţie necurată şi nedreaptă!) ghemuit pe aşternutul modest al chiliei în care sunt găzduiţi de obicei oamenii fără căpătâi, fugarii închisorilor, chiar răufăcătorii înrăiţi pe care, cu înţelepciune şi credinţă în Dumnezeu, îi adăpostim în sfântul lăcaş, conform canoanelor duhovniceşti.

În aceeaşi zi, am dat poruncă negreşită ca Străinul (aşa era numit de fraţii călugări) să fie transferat la celălalt cat al mănăstirii, într-o chilie mai ferită de vânzoleala cotidiană a vieţii, fie ea şi monahală. Am pus să fie îngrijit zi şi noapte de părintele Petru, cel care îi acordase primul ajutor pe drumul forestier, şi, în afară de mine şi de doctorul Prigorie, nimeni nu mai avea voie să îl deranjeze. Greu, dar cu multă silinţă şi răbdare, organismul a început să dea semne de vindecare, bineînțeles cu multe restricţii de care, la început, pacientul nici n-a vrut s-audă: fumatul strict interzis, mâncare la ore fixe, plimbări prin grădina mănăstirii, post şi rugăciune.

A durat aproape jumătate de an până când profesorul Glas ( nu i-am arătat niciodată că l-aş cunoaşte şi nici nu i-am pronunţat numele), a început să deprindă puţinele reguli ce i se impuneau la Crasina. A respectat cu uşurinţă zilele de post şi participarea la slujbe, însă pedeapsa supremă s-a dovedit a fi interdicţia fumatului, regulă pe care după cum am aflat, o încălca ori de câte ori i se ivea ocazia: Prigorie mă atenţionase dezamăgit că Străinului nu-i păsa nici cât negru sub unghie de sănătatea trupească. Între timp, aflând că deţin cea mai înaltă funcţie în ierarhia duhovnicească a mănăstirii, şi totuşi îl vizitam de câteva ori pe lună, de obicei după vecernie, deveni din ce în ce mai reţinut, chiar circumspect. Nu mă miram! Îi cunoşteam şi inteligenţa şi impulsurile! Asistasem la multe scene în clasă, când, enervat la culme de neputinţa noastră, striga: „O să vă spăl o parte din creier şi-o să scriu acolo o ecuaţie, cea mai simplă ecuaţie, măcar cu atât să vă alegeţi!” După care umplea tabla cu abeceuri şi ixygrecurizeturi, rezolvând într-un minut ceea ce noi, cei mulţi, nu reuşeam într-o oră; punea apoi punctul final şi auzeam înmărmuriţi cum creta se rupe în două, ca şi cum înșiși Carpaţii s-ar fi frânt la curbură…

Să fi presupus Valer Glas că, sub deferenţa mea atât de bine ţinută în frâu, se ascunde o capcană, o subtilă spălare de creier?! Sau de ce nu, o încercare de convertire, de manipulare mistică, orice preot, chiar dacă nu are intenţia explicită, convinge prin cuvânt şi purtare, prin consecvenţă şi dăruire, prin exemplul propriu şi taină. Însă profesorul se temea, se temea de ceva care nu avea legătură nici cu spălarea de creier, nici cu convertirea, iar prezenţa mea atât de aproape şi atenţia pe care i-o dăruiam fără urmă de făţărnicie, îl îngrozea. De cine şi de ce îi era frică profesorului? După cum aveam să aflu mai târziu, nici de Dumnezeu nici de diavol, ci de el însuşi! Un mai mare vrăjmaş nici că se poate închipui! Pentru credincioşi lucrurile sunt simple şi au explicaţiile lor, pentru ceilalţi…

În anul următor – îşi continuă prea sfinţia sa destăinuirea – între mine şi profesorul care acceptase întru liniştea părinţilor călugări să îmbrace formal anteriul, s-a stabilit un fel de înţelegere tacită, prin care fiecare să îşi poarte gândurile în taină, indiferent prin ce cotloane secrete ori nu, ar fi adăstat ele. Personal, căpătasem certitudinea că Străinul trăsese concluzia că îl cunoşteam, de aici şi subtila protecţie pe care el şi numai el o putea sesiza; şi inevitabil, fineţea jocului de-a şoarecele şi pisica în care ne aflam antrenaţi, fără ca niciunul din noi să şi-l fi dorit.

Ei bine, prea cinstiţi invitaţi, pe la sfârşitul lunii august s-a petrecut un eveniment de excepţie, care avea să schimbe radical relaţia între mine şi fostul profesor. Printr-o minune dumnezeiască, fiindcă altfel nu o pot explica, pe numele meu şi adresa mănăstirii a sosit o scrisoare oficială din partea universităţii din Cambridge, prin care se anunţa organizarea unui Simpozion internaţional de ştiinţe matematice, la care urmau să participe somităţi din domeniu, alături de fizicieni şi informaticieni de renume. Comitetul de organizare, format din zece personalităţi din întreaga lume şi al cărui preşedinte era chiar fratele meu Dinu, îl invita pe „distinsul matematician Valer Glas” să ia parte la această manifestare ştiinţifică de mare amploare, eventual cu o contribuţie proprie ce urma a fi prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări. Urma adresa la care se puteau afla detalii şi să se trimită răspunsul de confirmare. „O Doamne, Unule, Iubitorule de oameni!” mi-am spus atunci cu ochii către cer.

Însă imediat o avalanşă de întrebări mi-a asaltat şi mintea şi sufletul: Cine şi de unde ştia că profesorul se află în mănăstire, pentru că eu, jurând credinţă veşnică Celui Atotputernic, nu suflasem o vorbă asupra acestei taine, ce trebuie să recunosc, o presimţeam taină şi mai primejdioasă? Apoi, cum ar fi primit el însuşi vestea prin care, implicit trebuia să îşi dezvăluie identitatea? Dacă ochii săi pătrunzători s-ar fi înfipt ca laserul într-ai mei, atrăgându-mi atenţia că nu el este şi nu poate fi matematicianul la care făcea referinţă scrisoarea venită de departe? Sau dacă mă acuza de trădare şi nerespectare a tainelor duhovniceşti? Şi ce argument indubitabil aş fi putut aduce întru apărarea integrităţii mele spirituale şi religioase, în afară de credinţa în Dumnezeu, Părinte al nostru şi Iubitor de oameni?!

Mă aflam la greu impas şi nu mă puteam sfătui cu nimeni, pentru că dacă ar fi fost să mă sfătuiesc, trebuia să o fi făcut dintr-un început, aducând la cunoştinţa consiliului duhovnicesc numele Străinului şi o mulţime de amănunte suspecte, pe care, împreună cu cei doi călugări care-l descoperiseră la fântâna lui Orbu, le-am trecut cu vederea şi nimeni nu îndrăznise a mi se plânge. După o săptămână de post şi rugăciune întru iertarea păcatelor, am convocat pe fostul profesor în chilia mea, pentru o discuţie ce nu mai suporta amânare.

Aveam în faţă un bărbat slăbit şi uscat, cu pielea gălbuie atât de bine întinsă deasupra oaselor, încât te-ai fi aşteptat ca dintr-o clipă în alta să se fărâmițeze ca vechile pergamente; capul chilug, urechile mari, clăpăuge, ridurile adâncite de-o parte şi alta a gurii, dar mai ales ochii mari şi negri, maţi ca turba din mlaştini îl făceau de-a dreptul înfricoşător; doar umerii gârbovi şi mâinile mari, cu degete fine şi unghii frumoase, aminteau de cel care fusese odată spaima liceului şi a oraşului Rotvil, marele, incoruptibilul Valer Glas! După ce l-am îndemnat să se aşeze în fotoliul destinat fiecăruia care-mi trecea pragul, am scos din dosar plicul cu invitaţia şi i l-am întins.

Degetele tremurânde şi zvâcnetul necontrolat al genunchiului stâng sub anteriul subţire erau dovada tensiunii nervoase la care era supus: după ce a citit textul o dată, de două ori, de trei ori, a izbucnit în lacrimi şi a căzut la pământ ca un bolnav de răni aducătoare de moarte. A zăcut acolo îndelung, până când, de atâta istovire, trupul s-a lăsat moale şi pleoapele s-au închis; de teama unui atac de inimă m-am aplecat asupra-i şi i-am luat pulsul; atunci mi-a prins mâna pe care a sărutat-o aşa cum o fac de obicei credincioşii cei mai fideli, sau cei cărora li se întâmplă în viaţă minuni la care nu se mai aşteptau. Jenat de gestul atât de neaşteptat, am făcut cruce asupra sa şi am spus: „Domnule profesor, trebuie să faceţi ceea ce e de făcut. Am credinţa în sufletul meu că şi dumneavoastră m-aţi recunoscut, şi din acest moment, calea către Bunul Dumnezeu vă este deschisă oricând… Spovedania, adică mărturisirea unor fapte socotite păcat, este primul pas spre căinţă şi iertare. Nu vă sfiiţi a destăinui ceea ce vă apasă conştiinţa, chiar dacă nu mai credeţi în Dumnezeu… E uşurarea sufletului de poveri pe care singur nu le mai poate duce.

În aceeaşi noapte, încă sub imperiul emoţiei şi al aducerii aminte a vremurilor bune, când fusese cel mai detestat dar şi mai respectat făurar de matematicieni în Rotvil, Valer Glas a mărturisit cu o spasmodică încordare nervoasă, toate întâmplările ce precedaseră faptele sale abominabile; apoi, la cererea mea, a trecut la crimele propriu zis, cărora nu le mai ştia numărul; n-am sesizat în glasul atât de egal şi monoton urma vreunei remuşcări, deşi considera că însuşi Dumnezeu îl condusese pe drumul răzbunării. Omorurile pe care le comisese la început nu păreau a-i fi sufocat conştiinţa, pentru că el se răzbunase după legea Vechiului Testament, „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”; din nefericire, nu acceptase ispăşirea în spiritul Noului Testament, „să-ţi iubeşti şi duşmanii”.

Am fost uluit să constat că o inteligenţă atât de riguroasă şi sclipitoare, nu conştientizase ( dar probabil nici nu-i păsa!) că derapajul său spre crime în serie îl demonizase, transformându-l într-un personaj oribil. Într-un moment de tristă zăbavă, m-am străduit a-i aduce aminte – făcând trimitere la exemple biblice sau mitice – că drama vieţii personale nu-l poate absolvi de faptele sale şi, dacă a păcătui e omenesc, a stărui în greşeală e lucrătura diavolului. Am vorbit în deşert! De parcă n-ar fi auzit, mi-a reproşat, că trebuia să-l las să moară, ba mai mult, că am ajutat, nemeritat, la restabilirea stării sale de sănătate. „Prea sfinţia ta – mi-a spus fără nici-o mângâiere – eu sunt un nimeni, un criminal laş care n-a avut nici măcar demnitatea să se sinucidă!… O, să nu credeţi că m-am gândit la păcatul de a-ţi lua viaţa, mai curând Dumnezeu a considerat că n-am ispăşit îndeajuns, ca să mă uşureze de grămada împuţită de hoit în care m-am afundat încet dar iremediabil… Însăşi invitaţia de la Cambridge e un dos de palmă al sorţii peste faţa unui monstru uman; sau felul în care Luminăţia ta şi-a asumat riscul de a mă adăposti la schit, în ciuda vorbelor şi a Iudelor ce s-au făcut auzite pe ascuns în mănăstire. De aceea, vă rog, face-ţi ce trebuie făcut, fie chemaţi poliţia, fie daţi-mă pe mâna cuiva care să mă „rezolve”, nu-i nevoie să vă implicaţi direct, doar o vorbă aruncată în vânt.

Nu am făcut nici una nici alta. Deşi îmi dăduse atâta bătaie de cap, profesorul a continuat să trăiască la Crasina, păzit şi îngrijit de călugărul Petru, iar când i se făcea rău, doctorul Prigorie era chemat în mare grabă. L-am mai vizitat de două-trei ori întrebându-l de sănătate, însă el nu mi-a mai trecut niciodată pragul. Ultima oară când l-am văzut mi-a spus că nu va mai ieşi din chilie, deoarece a visat că va fi omorât de călugări şi nu voia să fiu implicat în treburi cu poliţia, procurorii şi alte persoane ce-ar fi întinat aşezământul. L-am asigurat că nimic nu i se va întâmpla atâta timp cât eu voi fi stareţ, însă s-a ţinut de cuvânt şi-a trăit ca un pustnic; din când în când, Petru îmi dădea veşti despre sănătatea lui trupească şi mintală, pentru că, de la o vreme vorbea cu fiinţe plecate cu mult timp în urmă de pe tărâmul lumesc.

În anul acela, iarna a coborât mult mai devreme peste munţi, iar Crasina nu a fost scutită de ninsori abundente şi vânturi care spulberau nămeţii, troienindu-i lângă zidurile mănăstirii. Aceasta părea o fortăreaţă lăsată pradă naturii, punând la grea încercare aprovizionarea cu cele necesare traiului şi mai ales cablurile ce asigurau iluminatul şi mijloacele de comunicare cu restul lumii. Ceea ce fraţii călugări reuşeau să dea la o parte ziua, ninsoarea de peste noapte avea grijă să pună la loc; cu mare dificultate, lucrând zi şi noapte, s-a croit o pârtie îngustă cât să treacă un om până la drumul forestier, unde cu ajutorul unui utilaj de deszăpezire erau depuşi saci cu de-ale gurii şi apă de băut. O nelinişte neaşteptată apăsa asupra brazilor troieniţi până la jumătate, iar în nopţile cu lună plină se auzea cum urlau lupii foarte aproape de lăcaş. Călugări pricepuţi trăgeau focuri de armă în sus, pentru a speria haitele înfometate, iar jos, în vale, jivinele făceau prăpăd prin şurile şi grajdurile oamenilor, care se organizaseră şi ei în pâlcuri de pază înarmate; lupii se înmulţiseră în acea iarnă mai mult ca niciodată.

Pe fondul acestui prăpăd hibernal, se anunţă la mine, în regim de urgenţă părintele Petru, cel care îmi fusese alături în toate demersurile legate de Valer Glas. L-am primit imediat şi veştile date au fost tulburătoare: profitând de agitaţia călugărilor şi neatenţia sa, profesorul ieşise din mănăstire, aventurându-se pe poteca străjuită de nămeţi cu înălţimea de aproape doi metri. Deşi plecase pe urmele sale imediat ce i-a constatat lipsa, tânărul monah nu l-a mai ajuns şi nici nu a dat de vreo urmă care să-i uşureze căutările; cu toate că ceasul arăta ora trei şi jumătate p.m., întunericul şi negura agăţate printre conifere făceau imposibilă o nouă tentativă de căutare. Şi totuşi, am dat poruncă să se continue dificila misiune, de data asta Petru fiind însoţit de alţi trei călugări înarmaţi cu puşti de vânătoare; de sus, auzeam hăuielile şi strigătele prin care îşi anunţau prezenţa pe o arie de câţiva kilometri. Totul în zadar. Temerarii s-au întors peste câteva ore îngheţaţi şi flămânzi, fără niciun rezultat. Urma ca a doua zi dimineaţă să se reia căutările. De data asta existau mai multe şanse, deoarece negura se lăsase în văi şi, de după norii văluriţi, îşi făcuse loc o geană de soare.

Însă ceea ce le-a fost dat să vadă jos, dincolo de fântâna lui Orbu, întrecea orice imaginaţie, îngrozindu-i. Într-un cerc cu diametrul de şase-şapte metri, bătătorit de haita care-şi încolţise prada, sânge adunat în mici cratere, sânge întins ca într-o pictură abstractă, sânge ca macii aruncaţi pe-o năframă; oase mari, dezgolite şi un cap chilug, fără urechi, nas şi bărbie; pieptul hărtănit pe jumătate, coapsele roase până la măduvă, o mână desprinsă de trup şi târâtă spre margini; fâşii mari din anteriul negru dădeau locului un aspect de efigie în carne. Un miros de blană umedă şi igrasie a morţii completa Apocalipsa. Călugării şi-au făcut cruce şi au spus în cor Tatăl nostru.

Petru s-a întors în fuga mare descriindu-mi coşmarul. După ce am dat ordin ca tot ceea ce rămăsese din Valer Glas să fie adunat cu grijă şi adus la mănăstire, am rămas pe gânduri: chibzuise fostul profesor prilejul, fuga, atacul haitei? Perceptele religioase mă îndemnau să spun nu, omenescul din mine accepta premeditarea. Adică să fi ales intenţionat această cumplită ipostază de a se preda morţii? Sfâşiat de lupi, bucată cu bucată, în cele mai cumplite chinuri? Să se lase tăvălit în sânge, el care nu voia să vadă ori să simtă miros de sânge? Din câte îl cunoşteam, da, era posibil!

Preasfinţia sa luă un răgaz, oferind posibilitatea de a ne potoli şi noi tensiunea nervoasă ce se acumulase pe parcursul destăinuirilor sale. Arhitectul Cosma îşi freca bărbia cu vârful degetelor, Piei Carp îi pierise culoare feţei, George Nechita privea undeva departe, pe deasupra capetelor noastre; eu descopeream că personajele nu aveau intenţia să mă distrugă, nici măcar să mă atace. Toţi păream lunatici, bizari și, totuşi, atât de veridici!

– Dacă presupunerile mele vi se par neconcludente – a reluat înaltul monah după liniştea absolută ce parcă durase un car de ani – vă ivit, oaspeţi dragi, să căutaţi domniile voastre alte resorturi ale unei acţiuni aparent ilogice.

– Prea sfinţia voastră, se poate ca Valer Glas să fi fost împins de un grup de călugări spre un asemenea gest sinucigaş? Pare aproape imposibil ca ceva din trecutul nefericitului dumneavoastră „protejat” să nu fi ajuns la urechile monahilor, am întrebat fără convingere. În sine, consideram că fostul profesor şi-a meritat din plin moartea violentă, sfârtecat de jivinele întunericului, chiar dacă în străfundurile sale crezuse tot timpul că „Dumnezeu îi îmbrăcase viaţa în haine de doliu” şi, prin urmare, n-avea a da socoteală nimănui.

– Doamnă, Străinul nu a fost nici iubit nici respectat de fraţii mei întru credinţă, însă de asemenea uneltiri nu-i acuz şi nici nu îi bănuiesc. De altfel, e un personaj asupra căruia aveţi tot dreptul de a dispune, e „creaţia” domniei voastre, dacă îmi permiteţi să fiu şi eu ironic…

– Pentru asta ne aflăm aici, „în onoarea personajelor mele”, am surâs trist, doar pentru a lăsa atmosfera să se destindă. Părinte, încă o întrebare, pierderea înaltei funcţii de stareţ are legătură cu nefericitul Valer Glas?

– Da, are. După ce rămăşiţele estropiatului au fost aduse la mănăstire, unde i s-a făcut slujba morţilor, cum e rânduiala creştină, am plecat în mare grabă spre episcopatul din P, căruia Crasina îi este supusă administrativ şi ecumenic. Aici am fost primit de înalt preasfinţia sa episcopul Antoniu, vechi prieten, căruia i-am relatat pe larg întreaga poveste şi i-am cerut sfatul în legătură cu ceea ce aveam eu a întreprinde de aici înainte. M-a ascultat cu atenţie şi imediat a cerut să i se facă legătura prin telefon cu inspectorul şef al poliţiei judeţene. Peste o oră repetam acelaşi text în faţa unui procuror care alături de medicul legist m-au însoţit pe drumul de întoarcere la mănăstire. Până sus, la poalele schitului am fost tractaţi de o maşină de deszăpezire, din cauza aceluiaşi drum aproape impracticabil.

Aici omul legii a luat interogatorii, a ascultat depoziţii, a strâns declaraţii de la cei care-i fuseseră în preajmă lui Valer Glas. Legistul a luat tot felul de probe şi a cerut ca a doua zi, cum-necum, coşciugul cu răposatul să ajungă la Institutul de medicină legală, unde pe baza ADN-eului să se stabilească cu exactitate identitatea celui căzut pradă morţii, în condiţii atât de ambigue. Trei zile am fost eu însumi supus unui tir de întrebări, timp în care au venit şi rezultatele analizelor de laborator, ce-au confirmat că Valer Glas, alias Walter Glas, alias Străinul care fusese găzduit la mănăstire, era una şi aceeaşi persoană cu ucigaşul în serie ce băgase în spaimă ţinuturi întregi.

După ce toate formalităţile au fost încheiate, inspectorul de poliţie m-a întrebat ce am de gând să fac cu rămăşiţele „asasinului cu cablul”. La început nu prea am înţeles ce vrea să spună, considerând că, din acel punct, implicarea mea în soarta celui care întâmplător îmi fusese profesor, luase sfârşit. Văzându-mi nedumerirea, omul mi-a recomandat să mă consult cu episcopul Antoniu, şi împreună să găsim o soluţie, deoarece sărmanul „Hidolf”, după moartea soţiei şi a Dianei, rămăsese singur pe lume.

Ei bine, discuţiile despre moarte între prea înalţi supuşi ai Bunului Dumnezeu sunt extrem de subtile şi conservatoare, îndeosebi când la mijloc se află rămăşiţele unui criminal în serie, de care toată lumea încearcă să se debaraseze. Deşi se făcuse seară, n-am ajuns la niciun rezultat. Abia a doua zi dimineaţă, când am fost chemat de urgenţă la morgă, pentru a ridica „decedatul”, am primit cel mai bun sfat de care poţi să ţii seamă în asemenea împrejurări. Deşi îmbrăcat în sutana călugărească şi având crucea mare pe piept, legistul şi ajutorul său, care tocmai secţionau un cadavru pe masa metalică, glumeau unul cu celălalt ca şi cum tăiaseră o găină… Nu e de cuviinţă să reproduc dialogul, însă când m-au observat, unul din ei, nici nu mi-am dat seama care, zise:

– Părinte, trebuie să-ţi iei mortul că începe „marea debarasare”, adică trebuie să facem loc noilor veniţi… Vă rog, părinte, sper că înţelegi ce vreau să spun?…

– Eu înţeleg, i-am răspuns sfiit şi neputincios, dar n-am unde să-l duc. Mănăstirea mea e în vârful muntelui şi drumurile sunt înzăpezite…

– Dar dumnealui, şi arătă cu bărbia spre o nişă din perete, n-are neamuri, prieteni? De fapt, cine să-l mai recunoască, l-au jupuit lupii până la os…

– Nu mă are decât pe mine, le-am zis complet dezarmat. L-aş duce la un cimitir, undeva, dar n-am timp să umblu, sunt plecat de la mănăstire de aproape o săptămână şi nu mai am răgaz. Sunt stareţ…

– Preasfinţia voastră, vă rugăm să ne iertaţi, dar aici, dacă nu glumeşti un pic, te iau „ăştia” cu ei cât ai zice peşte… Aşa suntem noi, doctorii, cu cele trupeşti şi lumeşti, luminăţiile voastre cu spiritul şi credinţa. Spuneţi că nu aveţi unde-l îngropa? Păi… dacă nu e păcat, vă sugerez crematoriul, într-o oră e gata… Vorbesc eu cu directorul şi vă dau o maşină, dacă plătiţi urna primiţi şi cenuşa, dacă nu…

– Dacă nu, unde ajunge?

– Ei, s-o găsi un loc prin oraşul ăsta în care ne sufocăm cu toţii, poate în Dâmboviţa, poate la Glina. Depinde…

Cu coşciugul profesorului în spatele dubei – eu lângă şofer – am ajuns după vreo oră la crematoriu. Cam multă lume, dar telefonul primit şi rasa călugărească au făcut ca lucrurile să se desfăşoare cât de cât repede. Ca slujitor al Celui de Sus nu m-a lăsat inima să nu i se pună cenuşa într-o urnă, pe care am luat-o cu mine. Dacă Valer Glas era un criminal odios, eu nu fusesem niciodată martorul vreunei atrocităţi comise de el. Singur Dumnezeu e martor a toate acelea! În aceeaşi seară, pe drumul către mănăstire, am cerut celui care mâna sania, să oprească pe malul râului Crasina, pe jumătate îngheţat şi am turnat cenuşa în licărul de apă ce sălta pe sub sloiuri. Urna am aruncat-o de pe dealul mănăstirii către Soare-răsare. Datorită ei m-a găsit Şeful Tuturor Gărilor din Calea Lactee şi m-a invitat la dineul în onoarea personajelor unei cărţi ce urmează să apară. Am omis să precizez că, la o lună după aceste evenimente, am fost înlocuit în funcţia de stareţ al sfântului lăcaş, însă sufletul meu este împăcat şi plin de mângâiere.

Şi acum, cinstiţi şi luminaţi convivi, daţi-mi voie să mă retrag, deoarece se apropie ceasul utreniei. Deja bate toaca la Crasina. Rămâneţi sănătoşi şi fiţi binecuvântaţi, ne blagoslovi cu gestul inconsistent şi hieratic al mâinii drepte. Ca şi la venire, fu condus de George Nechita spre acel loc tainic şi nevăzut al ieşirii; în urmă, un miros crud, plăpând, şi toţi cei rămaşi am văzut pe locul de unde se ridicase monahul o crenguţă de busuioc verde: aceasta părea să fie singurul lucru cert despre trecerea acestui bărbat ce semăna cu Isus, pe acolo.

(sursa foto: romaniancoins.org)