O păpuşă de paie fără amintiri

Sâmbătă la prânz am auzit cum se deschid porţile mari ale grădinii şi cum o maşină înaintează până aproape de zidul casei. După mişcările bruşte şi scrâşnetul frânelor am ştiut că e Leni, Leni alertată probabil de Martha reuşise după aproape o sută şi una de zile, să-şi facă timp pentru mine. Leni care mă abandonase la Ef ca pe o muribundă, o păpuşă de paie fără amintiri, dorinţe, nevoi sau un dram de căldură sufletească; Martha cea bună şi generoasă îmi era de ajuns.

Auzeam cum urca scările şi m-am bucurat că venise singură. Mă consideram avantajată, n-avea de unde să ştie în ce stare sunt, dacă progresasem ori nu în descâlcirea haosului din capul meu, dacă eram capabilă să disec fapte, gesturi, nesăbuinţe, traume sau fragmente de fericire; dacă îmi dau seama ce s-a întâmplat cu mine înainte de exilul la Ef şi, mai ales, habar n-avea de Lisandra cu strigoii ei, de paşii pe care începusem să-i aud, dacă nu-i auzeam îi inventam, de amintirea lui Stamo – ea folosisise prima oară această ingenioasă prescurtare – de zilele bune, de migrene şi de atâtea alte „avuţii” adunate cu chin, într-o imensă însingurare.

Da, cu Leni puteam discuta de pe poziţii de forţă, totdeauna fusese adversarul ideal care pretinde a le cunoaşte pe toate, Leni, deşteapta familiei, avocata de succes căutată, în genere, de persoane cu tălpile pe jăraticul legii: escroci, interlopi, hoţi din lăcomie sau prostie, femei dornice să pună mâna pe averea soţilor infideli, străini traşi pe sfoară de tinere frumoase, care-şi răzbunau anii de sărăcie şi dorinţe reprimate; nu făcea niciun secret şi vorbea cu lejeritate despre „clienţii ei aleşi pe sprânceană”, cu teancuri de bani în genţile diplomat. ”De ce nu? – se răţoia la eventualii moralişti – avându-i p-ăştia la mână, pot s-ajut o minoră violată de unchi-su’, ori să sprijin înfiinţarea unui orfelinat! Mă, voi habar n-aveţi pe ce lume trăiţi!” – încheia calmă, trăgând cu poftă din ţigara lungă şi subţire, cu gust mentolat. Uneori, folosea un port-ţigaret de sidef şi, cum prefera costumele de croială bărbătească, în culori foarte deschise – alb, roz, galben pai – i se spunea, gâdilându-i-se prestanţa şi orgoliul, George Sand.

– Frumuşico, după cum văd ţi s-au înecat corăbiile! mă tatonă cu vocea uşor răguşită, senzuală şi învăluitoare. Stătea pe marginea dormezei, când mâna a descris un arc în încercarea de a-mi mângâia obrazul, am întors capul brusc, cum m-aş fi ferit de o lovitură; se prefăcu a nu pricepe şi deveni mult mai sobră.

– Leni, nu-ţi reproşez nimic, oricum e prea târziu, dar va trebui să nu te joci cu mine şi mai ales cu vorbele. Trei – patru luni la Ef, doar cu Martha înseamnă experienţă! Din punctul de vedere al „recuperării” e ok, totuşi memoria e încă nisipoasă. Ciudat, îmi aduc aminte o serie de evenimente care n-au mare relevanţă, însă dacă mă întrebi ce-am făcut astă-toamnă sau astă-iarnă, habar n-am, nimic nu se leagă…

– „Ştiu ce-ai făcut astă vară”, a zâmbit reţinut, probabil să vadă cum reacţionez.

– Îmi pui mintea la încercare? am schiţat la rândul meu un surâs. Tâmpenia de film cu ciungul care în locul braţului avea un cârlig şi omora adolescenţi? Şi cum tot am intrat pe terenul jocurilor de cuvinte – dacă ştii, şi nu se poate să nu ştii – eu ce-am făcut astă iarnă? Nu e nevoie să mă protejezi, răspunde sincer, nu mai am nimic de pierdut nici de câştigat. Eu sunt moartă, Leni, înţelegi ce spun? Moartă! Nu mă grăbesc, n-am niciun proiect urgent şi nici nu-mi doresc ceva anume, timpul îmi stă la picioare precum o felină leneşă, indiferentă, învinsă de propria-i neputinţă şi lehamite. Dar vreau să aflu şi contez pe tine, care ai toate cărţile în mână, citite, răscitite, interpretate. Hai, dă-i drumul, poţi fi şi avocata diavolului, nu-mi pasă, vreau să ştiu ce s-a întâmplat înainte de-a mă abandona la Ef… altfel nu ţi-ar fi fost ruşine cu mine! Eşti falsă până-n măduva oaselor, tu nu vezi cum arăt, ”frumuşico-n sus, frumuşico-n jos”, ţi-e frică să stai faţă-n faţă cu un cadavru ambulant, un strigoi… Asta sunt ori am devenit, dar nu ţi-a păsat, dacă nu te băga Martha în sperieţi, veneai cu prescurile şi coliva comandate la cine ştie ce patiserie fiţoasă de pe Dorobanţi! Noblesse oblige!

– Termină, termină odată cu idioţeniile tale de femeie victimizată! Toţi am vrut numai să te protejăm, aici era singurul loc în care îţi puteai reveni, Ef-ul a fost chiar ideea ta, ai insistat! Unde era să te ducem, unde!? a ţipat enervată că o înfruntam pe un teren atât de fundamental variabil.

– Insinuezi cum trebuia neapărat să fiu „dusă” undeva? Explică-mi! – m-am agăţat de ea ca ultimă speranţă în restabilirea evenimentelor, a golurilor de memorie – până la urmă – a adevărului. Fii avocata acuzării, Leni! Fără menajamente, la asta te pricepi de minune! o înfruntam cu ironie.

– Care e cel mai important lucru de care ţi-ai amintit la Ef? Gândeşte-te bine înaintea oricărui răspuns! a acceptat provocarea, nu înainte de a-şi aprinde una din ţigările ei simandicoase.

Prin fumul alburiu, fără consistenţă, i-am văzut profilul îndârjit, de parcă şi-ar fi dat seama cum îi citesc gândurile. Ştiam, nu mă va menaja.

– Nicolas Stamatenco, am răspuns uşor inhibată.

– E bine, avem de unde porni. Ce simţi în legătură cu el?

– L-am iubit mai mult decât orice pe lume, dar acum se întâmplă ceva straniu, niciodată nu l-am dorit aici, lângă mine şi nu-mi pot explica această detaşare indiferentă… chiar răceală; presimt cum între mine şi el s-a petrecut ceva iremediabil, o ruptură, o eroziune bizară… Viaţa mea la Ef se consumă între fragmente de amintiri, imaginaţie şi o însingurare pe care nu am cuvinte să ţi-o descriu. Ştii ce simt, draga mea soră mai mare? Simt că-s o păpuşă manevrată subtil de propria-mi minte, care, la rândul ei, se conduce după nişte reguli perverse, fără pic de îndurare; o sperietoare de ciori, un spectru, o momâie, aşa mă simt. Habar n-am cum pot să târăsc după mine atâta nefericire!

Cu capul plecat şi umerii adunaţi ca sub o imensă povară, Leni a mea părea să ceară, dacă nu iertare, cel puţin îngăduinţă. Pentru câteva clipe m-am simţit ca odinioară, când ne alergam prin grădină invadate de bucuria stârnită de iarbă, de vişinii înfloriţi, de trilul mierlelor, de lipsa oricărei griji; când desprinse de propriile noastre corpuri, pluteam ca aerul deasupra pământului sănătos şi răbdător. Lacrimile îmi curgeau pe tăcute. ”Cu ce voi fi greşit, Doamne ?”

(va urma)

Fragment din Ef, povestire din „Însoțitori de noapte”, în curs de apariție

(sursa foto: pixabay.com)