Aurelia Marin 
Călătoria fusese într-adevăr obositoare şi plină de ciudăţenii. Încă de la urcarea în vagon, cei nouă pasageri, bărbaţi tineri, cam între treizeci şi patruzeci de ani, toţi cu barbă scurtă, potrivită din foarfecă, se îngrămădiseră pe scara îngustă agăţându-se ca disperaţii de bare, unii de hainele celorlalţi, de raniţele pe care le purtau în spinare; un ciorchine uman contorsionat şi agresiv ca și când s-ar fi apropiat sfârşitul lumii.
Surprins, chiar nedumerit, Nechita întindea câte o mână amărâtului care reuşea să pună piciorul pe ultima treaptă a vagonului, însă cu o forţă nebănuită, un altul îl trăgea în jos, ocupând privilegiul braţului întins; scena s-a repetat de mai multe ori şi nici după zece minute viermuiala umană nu luase sfârşit. Cei care treceau pe peron priveau fie amuzaţi, fie dezaprobator scena hilară, aproape incredibilă.
Când trenul s-a pus în mişcare, cei nouă încă stăteau îngrămădiţi ca nişte oi în spaţiul de unde începea culoarul, privindu-l pe Nechita cu ochii tâmpi, de alienaţi. Acesta avu un moment de milă şi fler: l-a luat pe fiecare în parte de braţ şi l-a condus în cabină; i-a ajutat, apoi, ca pe nişte copii, să se descotorosească de raniţele şi vestoanele negre care le dădeau o înfăţişare ca de pe altă lume.
Deşi se vedea că au fost bine hrăniţi, toţi aveau o paloare cadaverică şi pe locurile neacoperite de uniforma greu identificabilă, se puteau zări urme de violenţă. Pe lângă apatie şi acută indiferenţă, emanau o rigiditate cazonă, asemănătoare soldăţeilor de plumb. Priviri atât de stinse şi inexpresive Nechita nu mai văzuse decât în filmele de război. A încercat să le vorbească folosind formulele simple pe care le ştia şi el în franceză, engleză şi spaniolă, însă niciunul n-a reacţionat în vreun fel. Cu germana nici atât. A recurs la semne şi gesturi, părea că ceva ar pricepe, însă toţi negau, fie prin mişcarea capului, fie a mâinilor. Înfricoşător i s-a părut faptul că nici ei între ei nu se înţelegeau sau nu voiau să se înţeleagă. În întreaga brambureală, singurul cuvânt ce i s-a părut a-l fi rostit unul din ei – dar n-ar fi băgat mâna în foc! – era „prizonier”.
Târziu, după miezul nopţii, când trenul se deplasa în mare viteză, a dat o raită să vadă ce fac, deoarece pe monitor nu se zărea nici cea mai slabă mişcare. Credea sincer că au adormit şi spera ca a doua zi să afle câte ceva despre ei. Cu uşile deschise, de parcă-l aşteptau, fiecare i-a arătat un cartonaş pe care scria în partea de sus P G, iar mai jos, un număr urmat de prescurtarea km, singurul semn familiar. Nici el, nici ei n-au scos o vorbă. Derutat, incapabil să facă presupuneri, Nechita se retrase în vizuina sa, aşteptând: presimţea evenimente absurde, cărora n-avea cum să le facă faţă. Într-adevăr, după nici două ore, primul dintre ciudaţi a bătut la uşa cabinei şi i-a întins ceea ce putea fi considerat bilet de călătorie: ajunseseră la km 657. Până să se dezmeticească, însoţitorul abia apucă să vadă cum străinul deschide aproape fără niciun efort uşa vagonului, ermetic închisă şi se aruncă în noapte. Nu s-a auzit decât şuieratul pervers al vântului şi vaga reverberaţie a unui urlet. Au urmat ceilalţi, fiecare la kilometrul său: acelaşi ciocănit în uşă, acelaşi zbor letal în întuneric, un ritual sinistru, aiuritor, fără pic de noimă sau înţeles. Când a ajuns la München, Nechita constată stupefiat că speciala se afla deja ataşată la rapidul cu destinaţia Viena-Budapesta-Bucureşti; cabinele intacte, îngropate în propria linişte, ca şi cum niciodată n-ar fi fost atinse de mână sau picior de om. Cu presentimentul unor lucruri grave, însoţitorul şi-a făcut cruce, invocându-l pe Dumnezeu.
Mâncat de îndoială şi bolnăvicioase reproşuri, cam la o săptămână de la nemaipomenita călătorie George Nechita se duse la duhovnicul său, preotul Silvestru, şi îi mărturisi straniul experiment la care fusese parte. Cunoscându-l drept credincios, părintele i-a citit din Cartea Sfântă, dezlegându-l atât cât sta în putinţa sa de un presupus păcat. Mai liniştit, Nechita a cerut audienţă la directorul general pentru a-i relata întâmplarea: acesta nu l-a primit oficial, la birou, dar în aceeaşi seară l-a sunat acasă, sfătuindu-l să uite cât mai curând posibil acest episod. „Zeiss, eu sunt convins c-ai visat”, a încheiat Bădilă cu un râs complice, dar neconvingător. Nechita credea cu certitudine că acesta habar n-avea ce se întâmplase sau, dimpotrivă, ştia prea multe! Se gândea adesea la cele petrecute şi cu timpul a ajuns la concluzia că Cel de Sus are menirea de a-i supune la mari încercări pe pământeni.
La aproape un an de la această întâmplare, Nechita fusese din nou convocat la directorul general în legătură cu speciala. De data asta vagonul fusese reţinut – prin derogare specială – pentru zece zile, de un tânăr bucureştean, câştigător la Loto. Înnebunit de suma fabuloasă, năuc şi încă nevenindu-i să creadă în noroc, Viorel – ce nume benefic! – şi-a invitat un grup de prieteni şi prietene să petreacă o săptămână la Budapesta şi una la Viena. Să facă praf nişte bani pe care, pentru prima oară în viaţă, nu trebuia să-i numere de două ori!
Fusese o călătorie de pomină! Ajunşi în capitala Ungariei, tinerii s-au cazat la hotel, iar speciala a fost trasă pe o linie secundară, până la momentul în care urma a fi ataşată la garnitura altui tren internaţional. Nechita rămăsese în cuşeta sa, aşteptând ziua în care vagonul, din nou plin şi vibrant, avea să-şi urmeze traseul.
La întoarcere, în penultima seară petrecută la Viena, tinerii au insistat să-i însoţească în Grinzing, o coastă plină de podgorii şi crame, unde celebrul şniţel vienez era udat cu vinurile casei. Sub boltele de viţă, mese din lemn, lumânări în sfeşnice ori felinare colorate şi cu un grup de lăutari care încânta auzul clienţilor cu valsuri vieneze şi mazurci. Un ambient încântător, patronat de zeii belşugului!
Deşi i-ar fi făcut plăcere să petreacă o seară vieneză adevărată, însoţitorul i-a refuzat politicos; maniac şi cu prudenţa la maxim, nu îşi putea permite să lase speciala nesupravegheată. Vagonul acesta misterios impunea respect, dar şi o teamă întunecată ce nu semăna cu frica, mai degrabă un defect de închipuire, de prevenire, de neașteptate surprize… De aceea, oriunde s-ar fi aflat, în tren sau acasă, Nechita îşi făcea seara, înainte de culcare, o cruce largă, apăsată, atent la voinţa Atotputernicului.
În ultima noapte, după ce au trecut graniţa dinspre Ungaria, norocosul Viorel – despre care a aflat că fusese crescut într-un orfelinat – i-a bătut în uşa cabinei oferindu-i bani, drept mulţumire pentru felul în care se comportase faţă de el şi exaltaţii săi prieteni. A ţipat şi l-a dat afară nu pentru că ar fi fost un incoruptibil desăvârşit, însă teancul de bancnote pe care băiatul îl scosese dintr-un buzunar îl umilea, părea mai degrabă o pomană decât o atenţie. Tânărul i-a chemat pe ceilalţi în ajutor. Oferind un adevărat spectacol, doi băieţi chercheliţi au îngenunchiat, implorându-l cu mult haz să accepte banii. Îşi luau vorbele unul altuia, stăruiau pe ideea că oricum sunt bani nemunciţi, „banii speranţelor tuturor,” iar Viorel nu făcea altceva decât să „redistribuie capitalul risipit pe iluzii”… Fetele şi băieţii băteau din palme şi râdeau – pentru ei, a-ţi îngădui plăceri de lux şi frivolităţi nu însemna mare lucru; sensul adânc al acestui fel de a gândi, reieşea, desigur, din faptul că niciunul nu avusese posibilitatea reală de a simţi mirosul, puterea şi mai ales pervertirea banului. Ca să scape de ei, Nechita s-a prefăcut împăcat cu această „inadmisibilă mituire”, însă peste noapte s-a strecurat în cabina lui Viorel şi a băgat banii într-un buzunar al rucsacului.
A doua zi dimineaţă, ajunşi în Gară, s-a produs metamorfoza. Traşi la faţă, palizi ca nişte îngeri căzuţi din vitralii, tinerii entuziaşti care se înecau în cascade de râs cu o seară înainte, abia îşi târau picioarele şi genţile de voiaj. Zonele de umbră se înmulţiseră, caldarâmul gării trepida sub manevra trenurilor care veneau şi plecau; nici măcar nu mai vorbeau între ei, gravi şi melancolici, se pierdeau spre ieşirea din gară.
Însoţitorul de noapte cunoştea starea asta de cădere de sus, de echilibristică a propriilor oase, de prăbuşire. De-a lungul anilor, căpătase o intuiţie precisă a reacţiilor oamenilor coborâţi din vagoanele de dormit, aproape toţi se împovărau de o anumită melancolie resemnată, un soi de dureroasă întoarcere în cotidianul gri, atât de banal şi zgomotos. Dura o zi-două, uneori o săptămână, până atunci umblau încă aşa deraiaţi, deraiaţi rău…
Viorel îl căutase odată în gară, băuseră împreună o cafea şi i-a povestit că aproape toţi banii câştigaţi se duseseră pe apa sâmbetei, iar cu cei rămaşi voia să construiască un orfelinat pentru copiii amărâţi, dar tare îi era teamă că nu vor fi de ajuns… El continua să lucreze ca bijutier într-un mic atelier din fostul pasaj Victoria şi se declara pe deplin mulţumit. Nechita se gândise de multe ori că Viorel era un copil drag lui Dumnezeu, dar nu atât de drag cât să-i dea şi minte destulă. (va urma)
