Limbajul intimității

Trecuse un an de atunci, trei sute şaizeci şi cinci de zile şi nopţi în care mă târâsem prin viaţă ca un urs bătrân, închis la grădina zoologică, un animal care abia se mai putea hotărî să se mişte până la vasul în care îngrijitorii îi turnau apă de băut. Eu n-aveam de cine să fiu îngrijit, iar de turnat, îmi turnam singur în pahar licori tari, din sticle cu etichete cel mai adesea străine, whisky, vodcă, rom, ce se nimerea. Nu-mi displăceau nici ţuica, arzătoarea pălincă ori şnapsul. Alcoolic nu devenisem, credeam, însă în capul meu se învârtea mai tot timpul o haită întărâtată de câini. Eram jalnic şi mă gândeam la următorul pahar.

Cu mintea chinuită şi tulbure mă lăsam târât de amintiri într-un soi de masochism pervers, descâlceam iţe care nu erau ale mele, mă supuneam fascinat propriei observații. Păduche de câmp care pute, îmi plângeam de milă, şi pentru asta mă uram. Sub efectul băuturii începuturile păreau de bun augur, dădeam de urma unui fir şi mă bine dispuneam, un simțământ artificial ce dura până când, vocea interioară poruncea declanșarea adrenalinei. Nu ştiu cum ajungeam acolo, culcat pe spate în camera întunecată scotoceam cu mâna în sertarul noptierei după medicamente, urma pastila antidepresivă, şi totul se năruia în circumspecție şi paranoia. După care somnul – zbuciumat, nesănătos, dăunător.

Era exact ziua în care, cu un an în urmă, viaţa mea şi a lui Lilith se împleticiseră periculos pe cărări nebănuite şi tulburi. Cu paharul de Ballantine’s într-o mână şi ţigara în cealaltă, urmăream casetele pe care iubita mea, cu braţele-i subţiri şi bronzate, la încheietura cărora se vedeau venele albăstrii, labirintice, filmase locurile pe care urma să le revedem la întoarcerea în ţară. Lilith era o femeie atât de subţire şi fragilă, încât, şi când făceam dragoste, îmi era teamă să nu se frângă. Era idolul maturităţii mele – seducătoare, tandră, mistică. Un ghem viu de contradicţii.

O cunoscusem pe Liliana – acesta era prenumele ei în buletin – la un prieten care îşi serba ziua de naştere. Venise însoţită de un tip pletos, cu barbă, faţă de care am angrenat de la început antipatie, lucru scuzabil pentru un bărbat prins pe neașteptate în mrejele unei femei necunoscute, şiroind cântece şi basme din vechea Persie, din cap până în picioare. O zeiţă înfăşurată în şaluri verzi, unduitoare, confirmând că, sub ele, secretele îi sunt la fel de promițătoare. În nebunia mea de a-i atrage atenţia. acestei fiinţe, de la care nu mai reuşeam să-mi mut privirile, întreaga seară mă străduisem să o fac pe interesantul, pe seducătorul autentic şi serios. Creștea în mine o curiozitate şi-o umilință de paranoic clandestin, de care începea să îmi fie jenă. „Cine e?”, „Ce i-ar face plăcere?” „Cum sărută?” „Ceva din persoana mea corespunde standardelor ei?” „Merit aşa ceva?”  Dragostea la prima vedere, acel minunat sau fatal coup de foudre, mă făcea să privesc totul prin ceea ce îmi imaginam că ar fi mintea şi ochii Lilithei. Şi am fost norocos! Noroc porcesc, aşa cum se zice! Dacă nu găseam şi de cealaltă parte a obsesiei mele un răspuns, probabil aş fi murit, mă rog, nu neapărat într-un sicriu, însă damnat la nefericire, cu certitudine. Ştiu, sună patetic, banal şi nebărbătesc, dar aşa simţeam. Viermele glisând anevoios spre treptele înalte ale scării, pe fundalul etern al visului de ajunge pe acoperiş. Cu o pronunţată erecţie, domolită câteva ore mai târziu între cracii încleştaţi ai unei fete fără chip care, la spargerea bairamului, se plângea că iubitul ei fusese nevoit să plece la spital, unde lucra pe salvare, şi nu avea cine să o ducă acasă.

Deşi ne intersectaserăm de câteva ori în conversaţie, şi chiar am dansat, nu îndrăznisem să-i cer lui Lilith numărul de telefon, cu atât mai puţin să-i propun o întâlnire. Însă îmi focalizasem atât de mult energiile şi neruşinarea asupra figurii şi gesturilor ei, încât, a doua zi, după ce-am aflat ce voiam, am sunat-o cu inima bubuind de emoţie. A început să râdă şi m-a ironizat elegant: „Ah, domnul cu studiile de arhitectură la Viena…” Am înghiţit în sec şi câteva secunde mi-am tras două palme imaginare: „Imbecilule, te-ai lăudat până şi cu asta, mai rămânea să adaugi că Eminescu a studiat la Viena şi că ţi-ai atârnat fulgarinul în anticamera lui Freud.” Ce mizerie! Acarian tenace care ţese cu salivă prin colţuri neumblate ori în jurul arbuştilor mici şi bătrâni, până îi acoperă cu mâzgă albicioasă. Un parazit.

Şi totuşi, exista în glasul Lilithei ceva miraculos şi odihnitor, aproape familiar, un limbaj al intimităţii care migălea povestea pe care doar noi doi ştiam cum să o continuăm. Poveste care nu putea fi înţeleasă de ceilalţi. Deşi încă pe poziţia unei iubiri neîmpărtăşite şi a adoraţiei unilaterale, construiam deja eşafodajul unei alianţe amoroase, în care fiecare să aducă ce are mai original şi mai pur, fără prejudecăţi, prefăcătorii sau minciună.

Lilith mi-a venit în întâmpinare cu o atât de neaşteptată şi fermecătoare naturaleţe, încât, în ciuda oricărei dovezi, eram convins că trebuia să fi fost cândva două părţi ale aceluiaşi trup. Câte sertare doldora de gustul răcoros al reflexelor noastre comune… Ce linii de montaj pe care mecanisme lucioase, de ultimă generație, alunecau spre o lume în care totul vorbea despre plimbări duminicale lungi, îmbrăţişări frenetice într-o stână părăsită, râsul complice în timp ce mâna mea se ocupa de solidaritatea pielii ei cu ciorapii care se rostogoleau la vale. Visuri.

Nu mi-a căzut în braţe de la început, era clar. Despre o asemenea persoană se putea spune, fără a greşi prea mult, că îi ţine pe toţi la distanţă. În şah! Nu îmi face plăcere să vă povestesc eu, bărbat în toată firea, cum se poate înghiţi o absenţă! Să te compromiţi faţă de tine însuţi realizând impasul. Fundătura definitivă ori un labirint în care nu cauţi neapărat ieşirea, ci, din contră, te afunzi şi mai tare în răsuciri, coturi subite, cărărui identice. Focul odată aprins, ardea, şi ceva era în neregulă cu mine. Insomnii, lipsa poftei de mâncare, așternuturi mânjite de vâscozitățile cărnii, kilometri nesocotiţi pe şaua bicicletei prin parcuri. La două sau trei dimineața, după o noapte petrecută într-un bar de la periferie, cât mai departe de casă, eliberări rapide şi fruste în pântecele unei femei care-şi trimitea ţipetele scurte în bătaia vântului. În fapt, boleam pe un pat cu salteaua plină de coropișnițe anesteziate, însă chef şi stare să ies în piaţa publică pentru lapidare nu aveam. Deocamdată îmi permiteam să nu mă zgârcesc la simţiri şi să fiu generos cu iluziile. Făceam eforturi să nu îmi strig disperarea.

Mai târziu, când eu şi Lilith ne lăsam înfășurați în pergamentul amintirilor, folosind cuvintele cele mai ambigue, ea a tras concluzia că amândoi nu făcuserăm altceva decât să ne supunem sorții. Din dragoste, îi cântam în strună, iar felul în care vorbea despre iubirea predestinată şi creaturi fantastice care se împerecheau sub frontoane şi în grote pictate, nu făcea decât să îmi exacerbeze orgoliul de mascul împlinit. Într-o astfel de ocazie, profitând de abordarea mistică a anumitor evenimente şi tentaţia ei de a se juca prin teoriile universului, am întrebat-o despre numele ei ciudat, pe care nu-l mai auzisem nicăieri. „E pseudonimul de artist. Sunt grafician, aşa îmi semnez lucrările. Nu ţi se pare potrivit?”, a râs intenţionat, să îmi abată atenţia. Evita discuţia din cauze pe care nimeni şi sub niciun motiv nu trebuia să le afle, poate nici nu existau, însă fata avea o asemenea transmutare alchimică în glas şi fizionomie, încât îţi îndepărta orice poftă de tatonare, cu atât mai abitir sondaje în bizareriile ei mistico- poetico-astrologice. În a patra dimensiune în care ea credea, deşi avea grijă să adauge, fără să te privească în ochi, imposibilitatea fiinţei umane de a o percepe, fiindu-i interzisă. „Cât despre mandala mandalelor, Lilith, să ştii, nu-i chiar de bine.” Vorbe de femeie gingaşă şi capricioasă, cu rochiile ei vaporoase şi pletele negre bătându-i-i șalele înguste. Asta credeam atunci.

Nu mă deranja că-mi ascunde lucruri importante sau nimicuri, secrete din viaţa de dinaintea mea sau miniaturile palmei, totuşi, cu cât deveneam mai apropiaţi şi o iubeam mai profund, cu atât tentaţia de a afla mai multe, de a o vedea la lumina curată a zilei, lua amploare. O ţineam oarecum sub lupă, fără ruşine, din cauza geloziei. Când apare câte o pagină care frige şi îţi stoarce ochii până la uscăciune, gemi de neputinţă, iar tentaţia e să o rupi, să calci cu bocancii peste ea, chiar dacă ştii că vei linge gustul de leşie al scrumului. Lilith era pagina mea, vaccinul amar pe care l-am înghiţit laolaltă cu glonțul de salivă ce-mi stătea în gât.

Există zone de clarobscur în dragoste pe care încercăm să le evităm, chiar să le îngropăm, însă imaginația se umflă de paranoia iar sentimentele, oricât de puternice şi oneste, păstrează – probabil ca ingredient necesar iubirii – o doză ascunsă de indecenţă şi lipsă de tact. Fata nu se arăta dispusă să se aşeze pe masa de disecţie, şi eu, aplecat peste romburile ce-i alcătuiau trupul, să răscolesc în intimităţi mai mult sau mai puţin favorabile mie cât şi ei. Deşi mă aflam în faţa unei ecuaţii cu mult mai multe necunoscute decât îşi permitea biata mea minte să înţeleagă, m-am străduit să revin pe făgaşul normalității. Înarmat cu raţiune şi stoicism, aşteptam să o descopăr încetul cu încetul, fără să-i interpretez caracterul în funcţie de propriile-mi anomalii şi aberaţii de om singur. Aşteptarea, până la urmă, e tot un fel de iubire şi credinţă, drept dovadă, noua tactica a dat roade. Însă nu doar fructe dulci!

Aşa am aflat multe despre iubita mea. Cu sau fără voia ei. Lucruri stranii, întrebări cu sau fără răspuns, paradoxuri. Avea zile negre, de pildă, în care zăcea în pat cu dureri insuportabile de cap, greaţă până aproape de leşin şi necruţător dispreţ faţă de sine şi soarta ei pe pământ. Nu suporta lumina, bea numai ceai de tei şi ghimbir, înghiţea medicamente pe bază de ibuprofen şi cofeină. În tăcerea întunecată a odăii, părul negru, cearcănele întunecate de sub ochii cu pleoapele lăsate şi profilul neclar sporeau impresia de madonă clorotică, în perpetuă rugăciune. Atunci o iubeam disperat. Una peste alta, migrenele nu durau mai mult de trei zile, îndeajuns să îmi prind mintea speriată cu plasturi şi să-mi bat inima în piroane.

Culmea, de parcă-ar fi vrut să-şi bată joc de perpeleala mea, Lilith renăştea după logica ei şi tabieturi de nezdruncinat. Făcea baie în săruri aduse de la Marea Moartă, chema o asistentă oarbă să-i facă masaj, pleca la centrul de cosmetică şi înfrumuseţare. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi, intra in atelier şi lucra până încetinea lumina zilei. Întotdeauna pe muzica lui Chopin, spunea ea, singura gândită şi transmisă în forma pură a iubirii şi a suferinţei. Am încercat să o contrazic, pentru gustul meu polonezul rămânea în cadrul unui discurs romantic şi depăşit. Auzind asemenea blasfemie, Lilith a sărit ca arsă şi inevitabil s-a aruncat în contraargumente dislocate, răvăşitoare. Nu apărarea preferinţelor ei muzicale te făcea să amuţeşti, ci urletul, rătăcirea maladivă întru salvarea acestei certitudini. Totul părea să o ia la vale şi mă durea într-un fel nedefinit. Umilitor. Furioasa şi zidita mea Lilith! Datorită neîncrederii în sine şi prudenţei excesive, făcea în aşa fel încât să adapteze orice situaţie modului ei de viaţă şi, adesea, pentru a-şi pune la încercare rezistenţa psihică şi viteza de reacţie, provoca înadins hazardul, inventând stări complicate din care să erupă învingătoare. Un vulcan reactivat în plină acţiune. Era un alt mod de a depăşi perioadele de criză, ea îi zicea gaura neagră a creaţiei. Tânără şi capabilă să inventeze, îşi cocea cu voluptate poetice infernuri.

Altfel, fata era dulce, generoasă şi loială. Totuşi, din cauza suspiciunii mele bolnăvicioase şi a dificultăţilor ei de comunicare, relaţiile între noi nu stătuseră niciodată, cu adevărat, sub semnul serenităţii. În timp, am realizat că Lilith purta înăuntrul său un soi de tragism pe care, conştient sau nu, îl transfera nu doar în gravuri şi desene, în lucrările ei de mare amploare şi mister, ci şi celor din jur. Această latură fatal-romantico-maladivă era dublată de un magnetism bulversant de care, susținea ea, nu fusese niciodată conștientă. Fără să facă nimic cu bună ştiinţă, femeia gracilă, cu ochii de culoarea frunzei de mesteacăn atrăgea, oriunde s-ar fi aflat – pe stradă, în muzee, la piaţă, în foaierul teatrului, în metrou – privirile tuturor. Femei şi bărbaţi deopotrivă. Eu însumi picasem în groapă. Piatra de deasupra mormântului se arăta mult prea grea, iar Lilith nu era înger să o ridice. Şi nici n-avea de gând.

Evident, urmau discuţii lungi şi scene de gelozie cu întreaga pleiadă a semnelor întrebării şi punctelor de suspensie. Nu mă calma niciodată cu argumente frivole sau dezvinovățiri, din contră, se cățăra ca iedera de trupul meu mare şi încercat, din care sugea numai pentru ea, ca un vampir, iubire şi roade coapte şi răscoapte. Din ce în ce mai atent la complexitatea firii ei, am tras o concluzie personală, neîmpărtăşită nimănui, ispititoare chiar în chenar negru. Lilith fusese creată de Dumnezeu sau de altcineva drept o capcană vie şi neimplicată, un fel de zeiţă fără nicio dinamică interioară contra veneraţiei. Seducţia ei decurgea din stranietate şi înspăimântătorul magnetism. Eu însumi experimentasem pe pielea mea această incontrolabilă gheară ce îţi întinde mâna cu graţie până te apucă definitiv.

(fragment din povestirea „Lilith”)

(sursa foto: hermitageurban.ro)