La capătul unui vis

(prima parte a povestirii o puteți citi aici)

De ce mă ascundeam? Habar n-am! Doar că simţeam în mine un surplus de lehamite şi, pe acest surplus trândav, creştea ca o uriaşă ciupercă nefericirea mea. Lenea creierului a dus la stagnarea memoriei, stagnarea memoriei a dus la pierderea interesului, pierderea interesului a avut drept urmare pierderea sensului… Înseamnă că sensul e un lux, şi ca orice lux atrage cu sine complexul de vină! Adică brambureala şi incoerența din capul meu sunt urmarea unei vinovăţii? Şi dacă ar fi aşa, evident că, pentru a stabilii culpa, e nevoie de dovezi, de probe, de căutări şi interogatorii sau… interogaţii.

Dumnezeule mare! Interogatoriu… adică întrebări despre ceva sau cineva, despre o faptă, o faptă rea, pentru cele bune nu eşti interogat, ci lăudat. „Nu trebuie să suferi ca un câine lovit când soarta te încearcă!” De unde ştiu această replică, această îmbărbătare, acest fel banal de consolare? Probabil am auzit fraza de nenumărate ori dacă ţâşneşte ca o limbă de şarpe din magma creierului meu îmbâcsit… Am fost încercată de soartă, adică mi s-a întâmplat ceva rău, sau am făcut ceva rău şi pentru asta trebuie să sufăr ? Sau am suferit altădată, în alt timp şi alte coordonate? Iată cât de bizar se comportă mintea omenească în condiţii de fundătură.

– Martha, când am venit aici, sau mai bine spus am fost adusă, în afară de Leni mai era cineva? Un bărbat, o femeie, mai mulţi? De fapt, nu contează, important e ce-au spus, că am vrut eu, aşa, de bunăvoie şi nesilită de nimeni să mă îngrop la Ef, sau că e „obligatoriu” să rămân aici? Cu orice preţ?! Irevocabil şi indiscutabil, adică să nu îndrăznim nici tu nici eu să crâcnim? Înţelegi ce vreau să spun?

– Păi… domnişoara Leni era cu domnul Marius şi cu un doctor, de fapt aşa îi ziceau, Herr Doktor, cred că era medic fiindcă mi-a spus la ce să mă aştept din partea dumitale şi cum să reacţionez…

– Stai, stai, cine e domnul Marius?

– E soţul domnişoarei Leni, nu îţi aminteşti?

– Am înţeles. De ce-i mai spui domnişoară?… am continuat jocul ciudat, fără adversar. Nu e nevoie să-mi răspunzi, ştiu că aşa te-ai obişnuit… domnişoară-n sus, domnişoară-n jos. Continuă cu doctorul.

– Ce ştiu, s-a foit stânjenită, e că nu trebuie să pun întrebări şi să am grijă să iei medicamentele, că trebuie să dormi foarte mult şi să nu mă sperii dacă stai în pat până târziu, în miezul zilei. Domnul Marius mi-a lăsat bani mulţi, zicea să nu ne lipsească nimic. Am cheltuit puţin, doar mâncare şi ce mai e nevoie în casă, până acum n-ai cerut nimic şi mănânci cât o vrăbiuţă, de-aia eşti slabă. Medicamente trimite domnişoara Leni prin poştă, mi-a explicat că de-aici nu le putem procura fiindcă se dau pe nişte reţete speciale. M-a învăţat să ţi le pun în fiecare seară pe noptieră, în cutiuţa de fildeş, dar să le număr cu atenţie, întotdeauna trei pastile, una verde, două portocalii şi încă două capsule, una violet cu alb, cealaltă roşu cu alb. Am un bileţel pe care am notat ca nu cumva să fac încurcături, acum, după cum vezi, le ştiu pe de rost.

– Eşti aşa sigură că le înghit? – am ripostat cu ironie.

– Crezi că plec până nu bei ultima picătură de apă din pahar? Uite aşa fac: una, două, trei, patru cinci… und fertig! (şi gata!). Ca unui copil, domnişoară Pia, ca unui copil, îi tremura glasul de milă.

– Martha, şi dacă n-aş mai înghiţi nicio pilulă?! Uite, facem pauză o săptămână şi vedem ce se întâmplă! De murit n-o să mor… am propus timidă şi prudentă. Ce părere ai? Şi te mai rog ceva, aş vrea să ieşim împreună „în târg”, nu crezi că e un prim pas către normalitate?! Odată şi-odată trebuie s-o fac. Sper că am ceva îmbrăcăminte…

– În camera dumitale, sus la etaj, sunt două geamantane care au rămas nedesfăcute fiindcă nu ai vrut… ai preferat odăiţa de la parter ca să fii lângă mine, a fost mai uşor, de câte ori n-ai ţipat noaptea, în somn… Te găseam tremurând, îngrozită şi plină de transpiraţie… de mai multe ori ai făcut pipi în pat, până dimineaţa plângeai cu sughiţuri, of, domnişoară Pia, prin ce-oi fi trecut nu ştiu, dar n-a fost de bine, deloc n-a fost bine. Durerea sau ce-o fi fost nu s-a lecuit…

– Cred că exagerezi, uită-te la mine, mai rău de-atâta nu se poate, încercam să o liniştesc cu acea ambiguitate afectivă pe care mi-o provoca necunoscutul. Martha, voi continua să îmi antrenez psihicul până când lucrurile se vor aşeza în albia lor firească, până îşi vor recăpăta fluiditatea. Înţelegi ce vreau să spun? Adică voi face în aşa fel, încât să dispară fractura, să leg capetele de pod… Să-mi revin! „Şi dacă revenirea va fi un dezastru, o oroare” – mă atenţiona undeva, în spatele tâmplei un dram de luciditate. Sau de fatalitate? Mă simţeam singură şi obosită.

I-am spus Marthei, cu o anumită notă de cruzime în glas, că vreau să mă culc şi, abia după, voi decide dacă vreau sau nu să ieşim împreună la „shopping”. Nu s-a mirat, n-a pus întrebări, nu s-a ofensat. Probabil că în cele trei-patru luni mă pretasem la atâtea impolitețuri încât bunul ei simţ făcea faţă oricărui gest de-al meu, oricărei vorbe… Continua, cu firescul şi răbdarea-i pline de căldură, să îmi acorde credit maxim.

M-am trezit la capătul unui vis. Şi ca să nu-l uit, am ţinut ochii închişi, pentru a păstra „povestea”, în vederea unei rememorări, a unei decriptări… Se făcea că mă aflu într-o sală îngustă, cu scaune şi măsuţe joase, ca la grădiniţă, unde trebuia să dau un test de traducător. Din tavan atârnau până deasupra capetelor noastre, (eram numai femei) liane subţiri, pline de frunze de culoarea smaraldului; pentru că nu venea nimeni să ne ia în seamă, am început să privesc în sus şi, oripilată, am observat că plantele agăţătoare se unduiau sub greutatea unor limacşi lungi cât palma, care coborau lent către noi. Nu am apucat să urlu, pentru că pe uşă a intrat profesorul (cel puţin aşa îl percepea mintea mea), un bărbat legat peste frunte cu o batistă în carouri, purtând pe mâneca braţului stâng, în semn de doliu, o banderolă neagră, ripsată. Părea mut, deoarece prin semne specifice (pe care, culmea, doar eu le înţelegeam) ne-a comunicat că trebuie să traducem în engleză Vechiul Testament. Toate femeile aveau pe bancă o tăbliţă neagră şi cretă, eu, nimic. M-a cuprins panica: dacă mă ridicam în picioare, limacşii mi-ar fi acoperit capul şi faţa, dacă stăteam jos, trebuia să comunic examinatorului că nu am pe ce şi cu ce scrie; din nefericire, deşi numai eu pricepusem mesajul, habar n-aveam de semnele prin care comunică surdo-muţii. Îngrozită, am încercat să fug târându-mă pe sub băncuţe dar profesorul, care mă urmărise tot timpul, a ţipat acel „Nuuu…” sinistru care îmi făcuse capul ţăndări de atâtea ori.

Am apucat să-i văd chipul schimonosit şi atunci l-am recunoscut pe Nicolas Stamatenco, şeful celei mai în vogă edituri din Europa de Est cu sediul central la Bucureşti şi mari filiale la Salonic şi Zagreb. Părul negru şi murdar de pământ îi atârna în laţe până la umeri, iar din vata băgată în nări i se scurgeau două firişoare de sânge înnegrit. Cineva invizibil îl ştergea cu batista cadrilată.

M-am trezit lac de sudoare, cu gura uscată şi amăruie ca iasca. Senzaţie de inimă prinsă în cleşti. Am înţeles, în momentul acela de mare intensitate şi degringoladă, că bărbatul pe care l-am iubit ca o nebună, ca o nesăbuită, era Nicolas Stamatenco, proprietarul editurii „Avesta”. În sfârşit, mi se devoalase un fragment de adevăr palpabil, cu nume, faţă şi identitate. Memoria asta ciuruită trebuia pusă la muncă. De acum, reperul nou apărut simplifica lucrurile în sensul că puteam să mă agăţ de ceva concret, un bărbat, o iubire şi, probabil, o dramă, un mare regret, o cicatrice. Încă nu ştiam nimic şi, întorcându-mă la vis, interpretările emoţionale duceau sine die spre malefic: pericol, doliu, batistă, vată în nări, adică moarte… Moartea cui? A mea, a altcuiva? A lui?… Sau e vorba de o halucinaţie căreia mă străduiesc să-i dau interpretări dramatice pe fondul mentalului care dibuia confuz şi aiuritor? Şi dacă va fi să aflu poveşti îngrozitoare despre mine ce-mi rămânea de făcut? Până la urmă, viaţa pe care o duceam nu era tot un fel de moarte? Debusolată şi înfricoşată am strigat-o pe Martha, care se afla în apropiere; torturată, i-am povestit coşmarul insistând asupra „profesorului”, căruia i-am rostit numele; spre marea mea mirare a rămas tăcută.

Când am întrebat-o dacă ştie cine e Nicolas Stamatenco a negat, lăsând să se înţeleagă că nu are rost să ne batem capul „mit so vielen Nachtträume” (cu aşa multe vise nocturne). De când eram mici, ştiam şi noi şi părinţii că Martha nu minţea niciodată. Considera minciuna un păcat. Însă felul în care îşi ţinea mâinile adunate una într-alta şi privirea ferită, dovedeau că se afla într-o mare dilemă de conştiinţă. Minţea. Nevoită de ceva mai presus decât curăţenia ei mentală şi creştinească. Mi-a fost ruşine de egoismul şi complexele năbădăioase şi i-am cerut iertare.

Am fugit apoi pe scări, anunţând-o de sus că într-o jumătate de oră sunt gata să ieşim în oraş. „Gott, hielf uns!” (Doamne, ajută-ne!), am auzit-o cum se ruga în urma mea.

– va urma –

(fragment din Ef, povestire din „Însoțitori de noapte”, în curs de apariție)

(sursa foto cover: hailaplimbare.blogspot.com)