Aurelia MarinAurelia Marin
31.12.2016

Îşi îngâna poveştile în surdină.

Când am ajuns la aşa zisul motel, se făcuse întuneric beznă. Privind în jur, Pascal şi cu mine am tras concluzia că Samir, nu neapărat din rea-voinţă, nu respectase traseul şi ratasem hotelul civilizat în care ar fi trebuit să înnoptăm. Inutil să protestăm ori să facem scandal, probabil risipisem timp preţios cu vizita la prezicătoare, aşa că iată-ne într-o clădire cu un singur cat şi câteva cămăruțe cu saltelele aşezate direct pe chilimuri vechi şi prăfuite, cu o pernă şi o pătură fără cearșaf la căpătâi. Câteva opaiţe din metal întreţineau lumina cu uleiuri vegetale. După ce ne-am cărat bagajele înăuntru, am fost invitaţi de proprietar, un arab politicos, frământând continuu şiragul de mătănii de la încheietura mâinii drepte, în camera unde urma să cinăm.

Pământul era acoperit cu aceleași scoarțe din lână, pe mijloc o masă lungă şi joasă, cu vase din lut în care se aflau bucatele mirosind puternic a mirodenii. Samir a ţinut să ne vorbească de o cină tradiţională, prin urmare eu şi Pascal ne-am aşezat pe jos, cu picioarele încrucişate, femeilor li s-au adus burdufuri din piele de capră umplute cu paie. Pentru că nu se vedea niciun fel de tacâm, am aşteptat să înceapă Samir, aşa cum fac majoritatea arabilor, ştiam că se mănâncă direct cu mâna. Înfometaţi, rupeam bucăţi de lipie crocantă şi gustoasă, cu ajutorul căreia reuşeam să ducem la gură sosurile aromate şi picante. Am mâncat tajin, un fel de tocăniță de legume cu carne de miel, celebrul cus-cus, care nu e altceva decât un pilaf de griş, orez mărunţit, peşte prăjit şi multe sosuri necunoscute. De băut, apă, sirop de fructe şi nelipsitul ceai de mentă. Alcoolul nu e pomenit şi nici permis.

Lilith nu s-a atins de nimic. L-a rugat pe Samir să îi aducă o cană cu apă caldă, în care a strecurat două pliculeţe cu ceai de tei, ne-a şoptit cum ceaiul de mentă, atât de dulce şi concentrat îi face greaţă, iar combinaţia între mirosul de carne şi răşinile arse o sufocă. Atunci i-am observat palmele desenate, un fel de tatuaj pe care îl văzusem la unele femei arabe, îndeosebi cele tinere. Am crezut într-o nesăbuinţă de care se jenează, am întrebat-o pe Marie ce reprezentau acele arabescuri roşietice, cu aspect ciudat, din palmele iubitei mele? Aminteau o boală de piele. M-a liniştit şi mi-a explicat, era vorba de celebrul tatuaj cu henna, un ritual benefic practicat de femeile din lumea arabă cu scopul de a alunga baraka, adică spiritul răului. Ceremonia Henna, sinonimă actului de binecuvântare, aduce bucurie şi viaţă îndelungată femeilor, succes şi prosperitate în familie, linişte sufletească şi multă dragoste. Aşa se spune. Desenul se ştergea de la sine în trei-patru zile, a adăugat Marie.

– Tu de ce nu eşti tatuată? N-am stabilit că mergeţi împreună? m-am repezit irascibil.

– N-a mai fost timp! Femeia care desenează cu henna ar fi mai avut nevoie de încă o oră…

– Sebastian, încetează. Marie a renunţat în favoarea mea, a intervenit Lilith un pic stânjenită. Se uita la mine cu privirea calmă şi îndepărtată a cuiva a cărui viaţă se desfășura în cea mai mare parte în adâncuri lăuntrice, şi atunci, acolo, în acele clipe nesigure, acest tribunal interior îmi dădea verdicte nefavorabile. S-a ridicat brusc şi l-a rugat pe Samir să o conducă spre cămăruţa în care urma să ne odihnim, am vrut să o însoţesc, mi-a făcut un semn categoric de refuz şi m-am conformat. Rămas doar cu Mary şi Pascal, am recunoscut că mintea îmi ajunsese un instrument de tortură, intrasem într-o depresie comună cu Lilith şi, cu cât mă străduiam mai abitir să fac bine, cu atât lucrurile deveneau mai dificile, mai enervante.

– Vrei să afli ce a spus prezicătoarea? încercă Marie să lege evenimente atât de punctuale ca impact şi desfășurare. Sub pretextul că Lilith nu înţelege franceza, a acceptat să ne primească împreună, Zahara abia dacă rupea câteva cuvinte franţuzeşti, prin urmare ne-am înţeles prin gesturi şi expresia feţei. I-am propus să traducă Samir, credeam că face un atac de apoplexie, ce să caute un bărbat într-o lume exclusiv a femeilor? Mi-am dat seama de gafă – e o lume atât de profund diferită de a noastră – banii îi dădusem, prin urmare nu mai conta ce va prezice. Sebastian, cât e bine o cunoşti pe Lilith? Sunteţi împreună de doi ani, aşa am înţeles?

– Aproape doi. Ce să zic? Există cupluri, în care se pune totul pe tavă încă de la început, conform principiului „viaţa ta e de-acum şi viaţa mea”. Lilith e cu aproape zece ani mai tânără decât mine, prin urmare, trecut aş avea eu, nu, n-am fost căsătorit niciodată, dacă la asta v-aţi gândit… Nu sunt adeptul confesiunilor dincolo de o anumită limită., dacă e de spus ori de aflat ceva, vine de la sine, cu timpul. Pe Lilith nu o cunosc aproape deloc şi nici ea pe mine! Carpe diem, aş adăuga, nu fără amară ironie. Şi, Slavă Cerului, am trăit destule clipe fericite! Hai, Marie, dă-i drumul, cred că sunt capabil să suport multe.

– Ştii ce este Lilith şi cum şi-a ales, nu întâmplător, acest pseudonim? N-ai fost curios să afli?

– Nu, şi nici n-am vrut să-i pun la îndoială încrederea. Mi-a promis că odată voi afla!

– Ei bine Lilith – în astrologie Luna neagră – este un bagaj karmic adus cu noi din viaţa anterioară. Un punct sensibil, un complex, o piedică interioară ascunsă, o frustrare personală majoră. Este latura secretă, jenantă, pe care vrem s-o ascundem. Lilith reprezintă emoţiile negative, sentimentul de insecuritate, senzaţia de gol şi incomplet. Rănile trecutului, instinctul culpei şi frica…

– Nu înţeleg! Lilith şi-a ales numele fiindcă s-a recunoscut în aceste definiţii? În acest cod sofisticat de care mulţi n-au auzit? Eu nu cred în superstiţii, preziceri şi vrăjitorii, nu pot să cred! Astrologia e o invenţie la modă pentru a manipula o anumită categorie de persoane, Lilith nu-i o gospodină. Sau şi-a ales o mască pentru cei iniţiaţi în chestiile astea? Un semn de recunoaştere? La o adică… să-i atenţioneze că-i una de-a lor?! Nu mă interesează! Marie, nu dau doi bani pe teorii fanteziste şi suprarealiste! Dacă fata asta tânără şi atât de frumoasă ascunde ceva din trecut, da, înţeleg şi poate fi valabil. Are încredere, o apăr şi merg alături de ea până în pânzele albe!

– Lilith te iubeşte foarte mult. N-a dorit să te vâre într-un cerc vicios, pentru că nu eşti făcut pentru astfel de excentricităţi.. Lilith îşi cunoaşte valoarea, ca femeie şi ca artist, însă la ea respectul de sine basculează între exagerare şi totală indiferenţă. Talentată şi specială, putea să devină celebră, dar îi e frică să nu i se fure libertatea, firescul, lumea în care îi place să trăiască, să viseze. De aici permanenta animozitate cu cei fascinaţi de personalitatea ei. Lilith nu a învăţat şi nici nu-şi va da silinţa să-şi accepte originalitatea, unicitatea, faptul că vede lumea altfel decât ceilalţi. În cazul ei, realizarea sau nerealizarea profesională, şi nu numai, are legătură cu relaţia dezastruoasă pe care a avut-o cu tatăl. E mutilată.

– Marie, Lilith a omorât pe cineva? Şi dacă răspunsul e afirmativ, e vorba de tată?

– De când ştii?

– Nu ştiu nimic, doar am presupus. Însă ceea ce se întâmplă cu ea, de când am venit aici, cum se explică? Tu şi Pascal o credeţi, îi acordaţi girul, sau e aşa, pentru liniştea sufletească a tuturor? Hai, fii sinceră până la capăt! Personal o înţeleg până la un anumit punct, dar mi-e frică, se schimbă de la o zi la alta în rău. E îngrozită de ce vede, ca să doarmă ia somnifere, totul se rostogoleşte aiurea. Ce i-a spus ghicitoarea? Aţi văzut-o în ce hal arată?

– Linişteşte-te, nimic nou! Aceleaşi adevăruri exprimate în alt mod. Recunosc, am fost şocate de exactitatea unor date sau întâmplări intime, pe care nu avea de unde să le cunoască. Fără niciun dubiu, prezicătoarea vede corect. Personal, m-a uluit.

– O să ne ia mama-dracului prin pustietățile astea, nu mai înțeleg nimic! Totul pare o conspirație. Mă duc să mă culc!

M-am ridicat furios, nu-mi mai puteam controla nici raţiunea, nici stăpânirea de sine. Bântuit de un complex al complexelor m-am îndreptat spre camera unde o ştiam pe Lilith.

Când am văzut-o chircită pe salteaua aşezată direct pe scoarţa care acoperea pământul, am simţit că înnebunesc. Opaiţul abia mai licărea, mirosul de mâncare impregnat în pereţi mi-a întors stomacul pe dos. Îmbrăcat, fără să scot un cuvânt, m-am întins pe ţolul meu cu mâinile sub cap. Valuri de furie şi neputinţă îmi sfredeleau capul. Ştiam că Lilith nu doarme, o auzeam cum se foieşte, însă ne încăpăţânam amândoi să tăcem. În liniştea aproape deplină, simţeam cum mă presează o furioasă exasperare. Un exces de un eşec bilateral, de şubred şi efemer , de repulsie şi devitalizare.

Obişnuit să tac, n-am mai rezistat şi am întrebat cu glasul medicului la vizita de seară:

– Cum a fost azi?

– La ce te referi? m-a surprins cu mica-i răutate.

– La tot ce se întâmplă. Uiţi că eşti cea mai de preţ bucată a vieţii mele? am înflorit un surâs trist şi nevăzut.

Îşi dădea seama de comportamentul absurd, de momentele de răceală pe care continua să le aibă, de dorinţa mea nestăvilită de a găsi o explicaţie, de degringolada în care ne aflam. Deşi îmbrăcaţi, simţeam cum frigul ne pătrunde în oase. Cărându-și pătura, Lilith s-a strecurat lângă mine pe salteaua îngustă. Mi-a mângâiat obrazul neras, m-a sărutat din vârful buzelor, intuia că totul se destramă şi ne supunem, fără voinţa noastră, unei pervertiri a timpului.

– Sebastian, să nu abdici şi tu! Străina nu se desprinde de mine, a îmbătrânit definitiv, iar veşmintele-i sunt nişte zdrenţe murdare de pământ. Şi fetiţa, fetiţa n-a mai apărut. Deloc. Singurul loc în care umbra nu s-a încumetat să apară, a fost coliba prezicătoarei, la ieşire mă aştepta într-un pâlc de măslini. Mai mult ca sigur se află aici, undeva în apropiere!

– Adică e aici, între noi, acum? m-am ridicat uluit.

– Victima şi călăul! Nici nu mai contează…

O ascultam înmărmurit, înfricoşat, în adâncul inimii clocotea disperarea, iar revolta muşca din mine ca un şacal.

– Ne întoarcem la Casablanca şi luăm prima cursă spre Europa! Prin Paris, Madrid, Milano, unde vom găsi locuri. Trebuie să plecăm imediat de aici, înţelegi?! Trebuie să scăpăm din acest iad spre care ai fost atrasă fără să-ţi dai seama. Lilith, mă asculţi? Spune da şi mâine la prânz putem fi deja la aeroport. Spune DA, Lilith, în această clipă spune DA! De fapt, îl anunţăm pe Samir că vrem să plecăm acum, imediat, Mary şi Pascal nu vor avea nimic împotrivă, sunt convins! Gata, plecăm!

– Vreau să mergem mâine la Rissani, după aceea ne întoarcem acasă. Te implor, Sebastian! Doar o singură zi. Jur, n-am să mă mai împotrivesc, îţi jur! Pe fundalul violet al nopţii africane cuvintele-i sunau ca o încăpăţânată speranţă. După aceea te voi asculta întotdeauna, după aceea…, promitea doborâtă de încordare şi oboseală. Şi frică, frică, frica acestei lumi pe cât de nedreaptă, pe atât de grandioasă şi nepăsătoare. Am reuşit să dorm un ceas-două, în compania unor coşmaruri ce lăsau de înţeles că Răul există. Trupuri triste, cuvinte sărace.

Am pornit spre Rissani coborând pe o şosea la fel de dificilă şi anevoioasă ca cea pe care urcasem. Pe măsură ce lăsam în urmă culmile golaşe ale Subatlasului şi înaintam către Sud, „jip”-ul lui Samir se deplasa din ce în ce mai greu printre dunele de nisip apărute în faţa noastră ca nişte uriaşe, nemişcate valuri de culoare cărămizie. Nu ştiam unde e Rissani şi ce căutam acolo. Un vis, o himeră, un pietroi în cap? Lilith îşi îngâna poveştile în surdină.