Înaintea unui ram de cireș

Remarcabil sintetizator de date şi informaţii, maestru al disimulării şi stăpânirii de sine, profesorul nu lăsa să se întrevadă nimic din bizarul şi traumatizantul mecanism psihologic prin care trecea. Descoperirea cadavrului, amănuntele macabre, interpretările patetice sau logice, trambulina presupunerilor, toate la un loc au readus pe tapet cavalcada resentimentelor şi bârfa. Mulţi îi puneau în cârcă moartea fetiţei, aşa cum făcuseră şi cu Zamfira, acuzându-l de indolenţă şi dezinteres păgubos. As al nebăgării în seamă, Valer îndura printr-un riguros control de sine sancţiunile urbei. Cu sufletul sfâşiat de ură şi durere, era mult, mult prea inteligent pentru a lăsa să se deschidă vreo breşă; viitoarele sale relaţii interumane se plasau, ireconciliabil, sub semnul tragicului.

Îşi vedea de şcoală aşa cum făcuse şi până atunci, luptându-se cu lenea şi prostia unora, încurajând excepţiile. Primii paşi pe care i-a făcut pentru aflarea unor date în legătură cu cei trei criminali indicaţi de Zamfira au fost şovăielnici şi nesemnificativi. Întrebările timide, aruncate ca din întâmplare în cancelarie, s-au izbit de indiferenţă sau regrete mimate. Singura care a încercat să-i vină în întâmpinare a fost Emilia Ene, tânăra absolventă a facultăţii de biologie, proaspăt numită pe post.

– Domnule profesor, date despre promoţiile anterioare puteţi afla fie din arhiva liceului, fie de la doamna Otilia, secretara. Se apropie de pensie, cu certitudine vă poate ajuta să găsiţi ceea ce vă interesează. Şi nu uitaţi: tablourile cu promoţiile claselor a XII-a, sunt chiar pe hol şi vă puteţi orienta atât după fotografii cât şi după nume.

– Mulţumesc domnişoară, mi-aţi dat o idee bună, se bucură Valer cu sinceritate pentru sugestiile care lui nu-i trecuseră prin cap.

Deşi alesese politica paşilor mărunţi, dar cu miză, rezultatele erau aproape nesemnificative: se poticnea fie într-o încâlceală de hârţoage sau documente clasate, fie în goluri informaţionale şi evidenţă neglijată, fie în propriul exces de prudenţă.

În lipsă de soluţii concrete şi rapide devenise de o nervozitate exacerbată, iar înţelepciunea tăcerii şi a discreţiei păreau să-l scoată din cărţi. Cu alte cuvinte, un război surd contra himerelor. Într-una din zile, nemaiputând suporta presiunea psihică, îl sună pe procurorul Jiva şi solicită o întrevedere. Pentru că era printre puţinele persoane care îl admirau pe Valer pentru geniul său, acesta l-a invitat la o cafenea în oraş, unde puteau discuta lejer chestiuni legate de mersul anchetei. Aşa a aflat despre Camelia Popa, colegă de clasă şi cea mai bună prietenă a Dianei. Se părea că fata ştia ceva mai mult decât lăsase să se întrevadă în declaraţiile date imediat după suspecta şi neelucidata dispariţie a fiicei profesorului. În primul rând din cauza fricii.

În discuţii prelungite cu psihologul procuraturii, Camelia, extrem de emotivă şi timidă, recunoscuse în cele din urmă că Diana se confruntase adesea cu ameninţări de tot soiul, venite din partea unor elevi sau foşti elevi ai profesorului: băieţi şi fete deopotrivă. Din păcate, nu a putut să dea niciun fel de indiciu despre agresorii din 11 aprilie, deoarece, după ce cumpăraseră împreună tortul, Camelia plecase acasă să se schimbe pentru petrecerea ce urma să aibă loc în aceeaşi seară la Diana. Fetele se despărţiseră în apropierea Parcului Central, iar evenimentele ulterioare rămăseseră şi pentru ea o traumatizantă enigmă.

Un nesperat capăt al firului venea, astfel, spre profesor. Dată fiind vârsta fetei şi extrema emotivitate, trebuia să pătrundă cu tact şi multă delicateţe în istoria tăcută a amintirii, acordând Cameliei şansa de a vorbi liber, indiferent de puţinul ce va fi de aflat. Într-un fel, copila abia trecută de pragul pubertăţii supravieţuise unui dezastru psihic căruia, probabil, se străduia să-i facă faţă. Mizând tocmai pe memoria devastatoare a martorilor, profesorul o abordă cât mai natural posibil, fără a-i acorda răgazul autocontrolului. Nu dorea altceva decât confirmarea unei persoane vii, reale, a ceea ce o moartă îi dezvăluise prin mijloace dramatice, dar, în același timp, magice, incredibile şi inimaginabile pentru oamenii structuraţi pe real şi palpabil. Criza prin care trecea avea nevoie şi de realitate în linia raţiunii şi a determinării.

– Camelia, iată aici zece nume de băieţi şi fete, foşti elevi ai mei pe care îi bănuiesc vinovaţi de moartea Dianei. Te rog, te implor, în numele meu şi al prietenei tale care nu mai trăieşte, ajută-mă să îi identific. Nu, nu te grăbi să spui nu sau nu ştiu, te asigur că nimeni, absolut nimeni nu va afla despre discuţia noastră, îţi garantez eu, profesorul Valer Glas! Hai, Camelia, ştiu că poţi şi te rog nu mai plânge, jur, nimic nu ţi se va întâmpla. Camelia, gândeşte-te la…

– Domnule profesor, voi pune câte un punct în dreptul numelor despre care Diana mi-a vorbit, e vorba de ameninţări… Mai mult nu pot să fac pentru că nu ştiu.

Punctul roşu fu apăsat ca o condamnare la moarte în dreptul a cinci nume. Printre acestea erau Doru Petrican, Ionel Bratu şi Artur Stănescu. Părea incredibil cum această fetişcană blondă, cu faţa plină de pistrui, timidă şi de emotivă, dar plină de bună cuviinţă, îi deschisese drumul spre confruntări definitive şi adevăruri finale. Drept mulţumire, îi strânse mâinile cu degete subţiri şi reci – atât de asemănătoare cu ale Dianei – între palmele sale mari, protectoare. Ulterior, folosindu-şi prestigiul şi notorietatea, făcu în aşa fel încât eleva Popa Camelia să nu mai fie niciodată chemată şi interogată la poliţie sau procuratură. Abia intrată în adolescenţă, fata trebuia ocrotită de tot ce înseamnă brutal şi dureros.

A doua zi, de pe canapeaua unde reuşise să doarmă cam două ore, Valer Glas privea spre fereastra odăii care, de-a lungul timpului, se transformase în dormitor, sufragerie, cameră de lucru, cameră pentru viaţa sa chinuită şi plină de zbucium. Zoaiele iernii se scurgeau pe geam ca într-o cazarmă abandonată, deşi, în partea de sus, cu o subtilă îndrăzneală, se legăna un ram de cireş înmugurit. Venise primăvara. Venise şi timpul…