Fugă de iubire?

Se spune că orice se întâmplă cu un motiv. Excursia în nordul Africii s-a tras cu banul. În anul anterior, vacanţa de Paști a picat la sfârşitul lui aprilie, începutul lui mai, motiv pentru care, planurile unei excursii fuseseră aranjate încă din februarie. Romantic îndrăgostit, eu îmi doream o săptămână la Paris, numai noi doi, departe de restul lumii şi grijile cotidiene. Deşi Lilith mai văzuse metropola cu ocazia unei expoziţii personale, organizată la o mică galerie de artă pe malul Senei, ştiam că iubeşte oraşul, pe care mi-l prezenta ca pe o nesfârşită promisiune de frumuseţe, iubire şi echilibru. Cu atât mai mult, aveam dreptul să cer!

În relatările ei, nu omitea niciodată vizita la cimitirul Père-Lachaise, să pună un trandafir roşu pe mormântul lui Jim Morrison, solistul unei trupe americane celebre, mort în condiţii misterioase la Paris. Dacă încerca să mă familiarizeze cu gusturile ei în materie de locuri de veci, un scurt pelerinaj la mormântul lui Chopin m-ar fi convins. Frumos omagiu în surdină adus compozitorului preferat într-un Paris cotidian. Gest emoţionant. Dar Jim Morrison? De unde până unde? La atelier sau acasă, în afară de Nocturnele şi Sonatinele de care eram sătul, Lilith părea să nu aibă nimic în comun cu rupturile de nivel în domeniul muzicii. Am întrebat-o, nedumerit, care-i faza cu un cântăreţ rock, devenit legendă datorită excentricității, drogurilor şi decesului la numai 27 de ani? M-a privit ca pe o omidă, apoi mi-a întors spatele. A revenit imediat doar să mă pună la punct: „Pe placa de căpătâiul lui Jim cineva a scris în greacă Kataton daimona euaton, adică „Fidel propriului său demon”. Înţelegi? Când a murit avea vârsta mea, de-aia vreau să ajung acolo!” Am lăsat-o în pace, ideile se derulau în capul lui Lilith lucide şi neconcesive, n-aveam chef să intru în dispută şi să-i fac rău. Am început să evit întrebările neinspirate, până la urmă, nici nu contau, forul meu interior, robust şi de bun simţ îmi indica să o protejez. Cu mistere sau fără!

Într-o după-amiază de duminică ne plimbam prin Cişmigiul îngheţat şi hieratic, eram fericit şi am adus vorba de vacanţa de Paşti, am propus Parisul, convins de coincidenţa dorinţelor. Pe moment, Lilith nu a reacţionat în niciun fel, abia seara, la restaurant, după ce a terminat de mâncat pui la grătar cu broccoli şi cartofi natur, s-a fixat mai bine în scaun şi a decretat:

– Bine, Paris! Dar eu vreau să văd Marocul. Şi pentru ca şansele să fie egale propun să dăm cu banul. Ce alegi, cap sau pajură? mă ţintuia netulburată. Extrem de preocupată, îşi ţinea sprâncenele încruntate, semn că totul urma să se petreacă după voia ei. Ştiam că nu îi place să trişeze şi, mă rugam în gând, să câştige.

– Alege tu! – m-am prefăcut nepăsător.

– Bine, pajura!

A sărutat moneda şi a aruncat-o în sus. I-am zărit secunda de nelinişte în ochi urmată de zâmbetul larg şi triumfător, lângă piciorul paharului cu vin i se împlinise dorinţa. Din motive lesne de înţeles, am răsuflat uşurat.

Lilith s-a ocupat singură de tot ce însemna o călătorie în Africa de Nord, la cinci mii de km depărtare. A vizitat mai multe agenţii de turism, s-a agitat, a comparat oferte şi preţuri, a ştiut să aleagă. S-a interesat la cunoştinţe şi prieteni despre climă, boli, vaccinuri, trasee, senzaţionalul locurilor. A cumpărat hărţi, ghidul Michelin şi cărţi de călătorie. Pe scurt, făcea în aşa fel încât să nu mă deranjeze ori să mă implice într-un proiect ce îi aparţinea aproape în exclusivitate. Am încurajat-o, i-am dat mână liberă, puţin îmi păsa încotro ne vor duce paşii, important era să fim împreună, să o ştiu zi şi noapte alături, să nu rămân abandonat şi singur. În privinţa iubirii ajunsesem un caz-limită.

La sfârşitul lui martie, călătoria era, cum se spune, bătută în cuie. Urma să plecăm cu avionul pe ruta Bucureşti-Paris-Casablanca, pentru un sejur de şapte zile, cu o escală de trei zile la întoarcere, în capitala Franţei.

– Credeai că n-am să ţin seama de dorinţa ta? – îmi şoptise sărutându-mă pe buze. Si încă o surpriză, Marie şi Pascal, prietenii mei de la Paris, merg şi ei în Maroc. La întoarcere rămânem la ei. Ce părere ai, domnule arhitect Sebastian Cosma?!

– N-am cuvinte! i-am cultivat libertatea de a se scrie singură.

Rafinată, persuasivă, trata exemplar micile puncte nevralgice pe care, cel mai adesea, le exploata triumfătoare. Poate tocmai asta făcea ca viaţa alături de Lilith să fie atât de atrăgătoare, de captivantă în tenacitatea amândurora de a păstra în echilibru talgerele balanţei pe care ne aşezaserăm fiecare de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni.

N-am avut nici obiecţii, nici contribuţii la planurile şi aranjamentele ei, bărbaţii maturi ştiu bine că numai atunci când acorzi partenerei destulă libertate, dragostea are şansa de a creşte invers proporţional cu frica de-a o pierde Am acceptat din start programul şi traseele viitoarei excursii, din ciripitul entuziastei păsări călătoare reieşind o impresionantă diversitate de sunete ciudate şi cabale orgasmice. Ar fi fost o eroare, o lipsă de abilitate să pun la îndoială prin chițibușuri ori opinteli, humusul eteroclit din care se hrănea de ani de zilele toată judecata ei, toată credinţa, toată grafica şi toate ornamentele ei inutile, cu neputinţă de reprodus şi explicat. Şi totuşi, într-una din zilele mele proaste, animalul din carne şi oase vârât în piele care cere socoteală, clănţăni din colţi:

– Cauţi sursă de inspiraţie, Lilith, ori duci lipsă de provocări? Existau atâtea variante…

Palidă, cu ochii strălucitori de furie şi vorba botoasă, otrăvită de mânie, s-a repezit către mine, plimbându-mă de-a lungul şi de-a latul unei reţele de râușoare reci şi înţepătoare ca gheaţa:

– Eşti un mitocan! Ai ţinut să mă provoci, să-mi desfiinţezi imaginaţia, bucuria. De la început am simţit că nu vrei să mergem acolo! Nu vrei şi pace, de parcă te-aş târî cu forţa în ţinuturile însângerate din Machbet Sebastian, te confrunţi cu probleme izvorâte din necunoaştere şi lene, te observ de mult, ai tendinţa spre dopul de plută, spre insularitate… Suprafeţe netede de nisip decupate special pentru tine în locuri retrase. Ar fi cazul să te laşi propulsat şi în alte galaxii, alte perspective mai mult sau mai puţin baroce sau colorate din care să renaşti îmbogăţit, împlinit… Am spus Maroc, Maroc rămâne! Nu-mi îngrădi libertatea doar fiindcă te iubesc. Înţelege, e doar o experienţă, o ex-pe-rien-ţă… silabisea jignită şi încordată. O şuviţă de păr îi căzuse peste ochiul stâng, o dădu furioasă la o parte şi puteai auzi zgomotul lemnos al aerului care îi da năvală în piept.

Ambiţia ei de a-şi impune cu orice preţ punctul de vedere m-a făcut să bat în retragere, consimţeam, fără să îmi dau seama, că acest gol de cunoaştere, pe nume Lilith, trebuia să îl umplu singur. Faptul că era aprigă şi originală în tot ce făcea, mă umilea şi mă ofensa în acelaşi timp. Aveam senzaţia de absorbţie în adânc. De îngropare de viu.

De teamă ca cearta să nu ia amploare într-un spaţiu în care nimic nu mai creşte, am luat cheile apartamentului şi am ieşit. Fără să văd aproape nimic, m-am plimbat abătut pe străduţele din jur. Începuse să se întunece şi se făcuse frig. În ciuda datei calendaristice, aşa cum se întâmplă adesea, primăvara încă nu reuşea să răzbată din chingile anotimpului hibernal. O răcoare aparent frivolă, aparent ironică, inventaria încă resursele unei anume plămade a anotimpurilor, un fel de punere la încercare, un pariu invizibil între puteri nevăzute, la distanţe lunare faţă de furnicarul uman. Uzina Universului privea sever înainte.

La întoarcere am refăcut traseul aproape pas cu pas, gardurile vii îşi făceau veacul fără nicio urmă de trezire la viaţă, ambalajele de dulciuri se decolorau între ţepii maronii, printre maşinile parcate pe trotuar, câini singuratici se furişau spre adăposturi. Undeva, la o casă revendicată cu ani în urmă şi uitată de stăpâni în hăţişul arborilor şi iederei semețite verde peste ziduri, am zărit în crăpătura unei ferestre înalte şi foarte înguste, protejată de grilaj, o luminiţă verzuie, primejdioasă, care clipea tainic, asemenea unui avertisment Am rămas surprins: ştiam clădirea nelocuită şi îi cunoşteam regulile. În jur, întuneric dens şi fulgere scurte de la farurile unei maşini în viteză. În depărtare, monotonia blocurilor şi joaca vântului printre statui înflorite ca îngeri cu săbii de azurit. O clipă am crezut că am rămas singur în tot oraşul, o solitudine ostilă şi mohorâtă, de rău augur.

Mi-am aprins ţigara şi am grăbit pasul. Dincolo de geamul nostru acoperit cu perdea de muselină se vedea lumina veiozei şi, la fereastră, ca o stană de piatră, conturul Lilithei. Câteva momente am privit-o îndelung, cu senzaţia acută, terifiantă, a unei martore întoarsă din şi către trecutul foarte îndepărtat. O existenţă simbolică în efigie. Am urcat scările încet, ca să îmi revin, mă simţeam nedemn şi odios pentru imaginaţia mea atât de seacă şi tembelă. M-am liniştit pe deplin, când braţele-i subţiri şi lungi s-au încolăcit cu dragoste în jurul gâtului meu, ne-am cerut amândoi iertare şi am petrecut o seară cu succesive dovezi de dragoste. Am vorbit despre „Casablanca” şi am încercat, împreună, să ne imaginăm cum arată barul lui Rick în oraşul de pe coasta Atlanticului. Cu adevărat, după cum aveam să aflăm, barul nu existase niciodată.

(sursa foto: ewawojciechowska.pl)