Fără întrebări, fără răspunsuri

A ajuns la Rotvil puţin după prânz. De teamă să nu întâlnească vreun cunoscut, luă un taxi care îl lăsă în faţa porţii. A traversat grădina neîngrijită, adânc rănită de lumina soarelui la chindie. Casa îl întâmpină mută şi indiferentă, cu toate obloanele lăsate, ca o cetate părăsită. Odată dezbrăcat de hainele murdare, Valer Glas rămase sub duş mai mult decât ar fi fost nevoie; deocamdată nu voia să se mai gândească la nimic.

Şi-a adus aminte că Toro nu îi ieşise în întâmpinare, deşi îi lăsase în magazie un lighean cu Chappi şi apă din belşug. Îmbrăcat în treningul vişiniu, descuie uşa din spatele casei şi fluieră. Câinele apăru trist şi abătut, şchiopătând de-un picior. Îi cumpără din colţ o halcă de pastramă afumată şi-l mângâie îndelung. A doua zi îl duse la un adăpost de câini, privat, unde lăsă o mare sumă de bani. Se gândea că, oricum, acolo îi va fi mai bine.

La întoarcere, se opri pe bulevard la o agenţie imobiliară şi scoase casa la vânzare. În speranţa că va scăpa de ea cât mai curând, fixă un preţ rezonabil. Nu trecuse deloc pe la şcoală şi puţin îi păsa de ce hotărâseră directoarea şi inspectoratul; ruptura de vechea existenţă era totală, ireconciliabilă. Pentru profesor istoria se mutase în viitor, fără întrebări, fără răspunsuri.“Abyssus abyssum invocat.” (O greşeală atrage după sine o alta, Psalmii 43, 8).

Continuă să petreacă dimineţile în beci, simţind o profundă mulţumire printre bizarele unelte adunate cu atâta grijă. Fuma deja cam trei pachete de ţigări pe zi şi se hrănea cu pâine, brânză, peşte sărat şi, uneori, fructe.

Casa şi grădina au fost vândute primilor interesaţi, o pereche de artişti plastici, care lucrau ceramică şi sticlă, meşteşug ce solicita atât spaţiu de depozitare cât şi posibilitatea construcţiei a două cuptoare de ars. Valer a primit exact suma pe care o solicitase, actul de vânzare-cumpărare definitivându-se în câteva zile. Pentru că nu voia să ia nimic din casă, tânăra pereche a mai adăugat câteva mii şi s-a ales cu agoniseala de-o viaţă a familiei Glas.

Valer i-a rugat să-l mai îngăduie o zi-două, pentru că voia să îşi cumpere o maşină. S-a întors la volanul unui Ford de calibru mediu, culoarea gri metalizat şi imediat a început să-şi încarce lucrurile pentru îndelungata călătorie de care pomenise. Înghesui în portbagaj saci de dormit, cizme de cauciuc şi adidaşi, două mantale de ploaie şi trei rucsacuri tip camuflaj, burduşite cu numai el ştia ce. Bazându-se pe inteligenţă şi experienţa anterioară, dornic să îşi înghesuie personalitatea într-un tipar redus, învăţase că totul trebuia ţinut sub control riguros.

În momentul în care ieşi definitiv pe porţile casei, faţa sa avea o expresie copilăroasă, inexpresivă şi puţin tâmpă; doar privirea răutăciosă, pătrunzătoare ca laserul, te-ar fi putut avertiza că trebuie să te ţii deoparte.

Deplasările de-a lungul şi de-a latul ţării le făcea haotic, aparent fără scop sau destinaţii precise. Nimic transparent, nimic necontrolat sau sugestiv. Un calculator nevăzut, veşnic în funcţiune, captura şi interpreta orice ţinea de plurivalenţa naturii umane. Se caza la pensiuni modeste, puţin frecventate sau la motelurile construite la intrarea sau ieşirea din localitate. Niciodată nu rămânea mai mult de două nopţi în același loc. Fordul gri, mai totdeauna prăfuit ori stropit de noroi se deplasa cu mare viteză, plăcuţa de înmatriculare lăsând puţine şanse de a fi descifrată total. Protagonistul acestor adevărate slalomuri printre autostrăzi şi drumuri lăturalnice se dovedea un maestru în a evita posturile de control sau poliţiştii din trafic; şi dacă totuşi se întâmpla să fie tras pe dreapta, explicaţiile sale evoluau cu o suavitate ce părea străină oricărei intenţii sau rea voinţă. Scăpa fie cu amenzi uşoare, fie storcând histrionic şi viclean, milostenia.

În vara aceea, procurorii şi criminaliştii s-au confruntat cu o serie de asasinate comise în cele mai diverse şi neaşteptate locuri: străzi dosnice în marile oraşe, centrul urbelor mici şi mijlocii, plaje sau cabane montane, zone din jurul căminelor studenţeşti, discoteci sau restaurante. Victimele, numai bărbaţi, în general tineri cu comportament antisocial, care în urma analizelor se constata a fi consumat o mare cantitate de alcool. Toţi erau ucişi prin strangulare.

Macabrele descoperiri au pus pe jar autorităţile din toate zonele, dar, în ciuda măsurilor excepţionale, nu au dat de urma criminalului. Acesta, dotat cu o inteligenţă ieşită din comun – după cum căzuseră cu toţii de acord – continua să le dea bătaie de cap, atrăgându-i de multe ori într-un joc perfid, de-a şoarecele şi pisica. Portretul robot indica un ins fără teamă sau emoţii, furia şi demenţa lui exprimându-se în totală interdependenţă. Psihologii ajunseseră la concluzia că un asemenea tip nu va fi niciodată cuprins de îndoieli sau remuşcări, monstrul dovedindu-se mai mult decât diabolic în ştergerea urmelor şi inducerea pistelor false. Mulţi susţinuseră că ar fi vorba de un medic nebun, însă lipsa totală a sângelui sau prezenţa lui în cantitate redusă, contrazicea ipoteza ce fu curând abandonată. Chipurile vinete, contorsionate de zbatere continuau să-i îngrozească pe cei care le descopereau; asasinul nevăzut deveni spaima tuturor, mai ales că, în orice loc ar fi acţionat, rezultatele rămâneau înfricoşătoare.

Parcă prăvălit în fundul abisului ,”omul cu cablul” – aşa se vorbea despre el – continua să călătorească nestingherit, inventând înadins tot ce ştim sau nu ştim că ne sperie de moarte. Părea însoţit şi păzit de însuşi diavolul, iar înfricoșătoarele întâmplări petrecute pe pământ aveau loc sub dăinuirea lunii pline, cu lumina ei palidă şi trufaşă.

Într-o astfel de noapte, când se putea luneca uşor în marasmul fricii sau al demenţei, lungit pe patul unui hotel de mâna a doua, cel care fusese odată o somitate în domeniul matematicii, se supunea cu stoicism, unei autoanalize legate de numeroasele semne îngrijorătoare ale timpului. Parcă venindu-i în întâmpinare, ca din pământ sau din ceruri, apăru o femeie palidă, fără păr, îmbrăcată într-o rochie de vară ruptă şi murdară de sânge. În mâna scheletică ţinea o sanda albă, cu tocul înalt, foarte frumoasă şi elegantă. Există un punct transcedental în care nu ne mai putem preface că trecutul nu există şi nu ne mai urmăreşte.

„Lerule, opreşte-te Lerule… şopti spectrul cu voce nespus de tristă, plină de reproşuri şi de remuşcări. Ai răzbunat fetiţa pedepsind ticăloşii, e timpul să te opreşti, Lerule. Păcatul lor este acum nelegiuirea ta şi îmi osândeşti inima, pentru că ţi-au pierit mila şi credinţa! Opreşte-te, Lerule, fiindcă suntem prea obosite şi nefericite de atâta Moarte. Neliniştea s-a întors din nou în sufletele noastre rătăcite, al meu şi al Dianei… Sau vino lângă noi, cred că a sosit şi vremea ta!…”

Fostul profesor nu mai avu timp să răspundă ori să îşi explice amarul şi faptele; odată cu dispariţia femeii, pieri şi nevoia lui de spovedanie. Când doi oameni care s-au iubit atât de mult nu reuşesc să urce muntele împreună şi prin crucificare să se accepte reciproc, e semn că nu mai există cale de întoarcere pentru cel care a încetat să iubească. Un avertisment crucial despre prăpastia pe care o putem numi cu un singur cuvânt: iadul. Şocat de apariţia Zamfirei şi a spuselor ei, Valer încercă să se adune, să înţeleagă, să decidă dacă mai merita să existe, el, care luase pieptiş un urcuş anevoios, întărindu-şi puterile malefice cu ajutorul matematicii şi al gândirii scolastice.

Şi deodată îl năpădiră întrebări şi teribile bănuieli: dacă apariţia Dianei şi a Zamfirei au fost halucinaţii, închipuiri ale minţii lui bântuite de fantome şi coşmaruri? Niciodată nu crezuse în reîncarnare sau spirite, în fantome şi alte creaturi care bat lumea. Valer Glas era omul cifrelor exacte şi al calculului infailibil, era profesorul genial care învăţase că viaţa este arta de a evita suferinţa. Avea nevoie de libertate tocmai pentru că fusese împins într-o situaţie fără ieşire şi aceasta îl dusese la pierderea eului prin suferinţă adâncă, insuportabilă. Ca de la sine, urmase declicul, momentul în care acele ceasornicului nu s-au mai supus niciunei legi, de oricare natură ar fi fost ea. Trăirea într-un viitor necunoscut!

Era încă noapte. Peste câteva minute, hoinarul părăsi hotelul cu acelaşi rucsac în spinare; mergea gârbovit, târşâindu-şi picioarele pe pietrişul aleii. Răsuci cheile în motor şi porni în trombă. Luna imensă şi buhăită ca o vrăjitoare lumina şoseaua al cărui capăt nu-l întrevedea niciunde. „Mă tem că nici Dumnezeu nu mai ţine socoteala păcatelor mele, mă tem… mă tem că un altul este stăpânul!” Durerile din umărul stâng şi de la inimă către diafragmă deveniseră atroce. Apăsă talpa bocancului pe pedala de acceleraţie până simţi că zboară. Atras de o tainică putere ieşi din şosea şi pătrunse pe drumeagul ce ducea către pădurea îngropată în linişte.

Natura înconjurătoare, senină şi liniştită îl înfăşură în propria-i eternitate.

(sursa foto: stirideactualitate.ro)