Din suferință în suferință

Marţi 18 februarie.

Care luptă „pe viaţă şi pe moarte, ce falie, ce cutremur”!? Cine suna aseară la uşă mai ceva ca pomperii, animat de idealurile mântuirii? Evident, Nicolas Stamatenco, gătit, jovial, de parcă urma fie să mă ceară în căsătorie, fie să anunţe căsătoria deja încheiată .

Cu un buchet imens de trandafiri galbeni şi sticla de şampanie la vedere, înaintă până în mijlocul încăperii însoţit de un miros de lavandă fină şi whisky. Ochii îi străluceau mai tare ca de obicei, felul în care rostogolea cuvintele precizând nimicurile, dovedeau că „petrecerea” începuse în altă parte. Rămân în picioare şi nu-l invit să ia loc, şi-a dat drumul în fotoliul în care se aşeza de obicei, măsurându-mă când de jos în sus, când de sus în jos: „Ascultă prinţeso, când vrei să mă fierbi, mă fierbi al dracului de bine! Te caut toată ziua ca un tembel, ba la telefon, ba acasă, chiar şi la soră-ta, să aflu cum domnişoara se întâlneşte „cu cineva drag la nu ştiu ce conac?!” E frumos ce-mi faci tu mie?… Adică… mă trimiţi la subtext!? Dacă n-aş şti cât eşti de inteligentă, da, să zicem, te-aş putea ierta, un cur fandosit de femeie nevricoasă, dar tu, tocmai tu să mă învârţi ca pe-o marionetă, pe mine, bărbatul despre care spui că-l iubeşti şi-l admiri mai presus de orice pe lume? Nu pricepi, femeie, iubirea e un spaţiu imens pentru amândoi, doar aici suntem autentici şi trăim cu adevărat liberi! Observ cum, de la un timp, ţi-e frică să mai fii ceea ce eşti cu adevărat, ţi-e frică şi vrei să fugi… Ştii bine, de mine nu scapi nici în gaură de şarpe, draga mea englezoaică, franţuzoaică sau ce-oi fi… Tu doar mă iubeşti, însă eu, Stamatenco Nicolas, nu pot trăi fără tine şi dacă nu pot trăi fără tine, înseamnă că mor…”

„Cred c-ai băut mai mult decât se cuvenea şi ai devenit patetic”, încercam să par stăpână pe situaţie. Am vorbit pe tema asta cu asupra de măsură! Ne-am bazat pe noi înşine, ne-am crezut infailibili, frumoşi, nebuni, amorali, dar constat cum arsenalul meu a devenit din ce în ce mai şubred…Al tău, de altfel…Timpul dă de înţeles cum s-a întors contra noastră, nu ne dăm seama ori ne prefacem. Iar ce e între noi – pasiune, iubire, nevoie, suficienţă, admiraţie sau Dumnezeu ştie cum s-o numi – nu poate dura la nesfârşit… Am obosit, Nicolas, am obosit rău de tot. Te iubesc prea mult, să mai pot suporta!”

M-a privit năuc şi, pentru prima oară, de când l-am cunoscut, i-am văzut lacrimile, lacrimi care în încleştarea şi înfruntarea pasională ce-a urmat, s-au unit cu ale mele. Ce se va întâmpla cu noi, cât va mai ţine nevroza sexuală, speranţa sinistră?

Deocamdată nu exista nici învins nici învingător.

Joi 20 februarie.

Abia azi aflu că Nicolas a fost la Zagreb cu scriitorul Gellu Vrăbiuţă, dar l-a luat cu el şi pe Măghiran. Normalul în care aparent intrasem mă dă peste cap. Sunt din ce în ce mai bântuită de ideea unui iminent dezastru. Nu mă duc la editură şi Nicolas îmi transmite, prin alţii, că are nevoie urgentă de traducerea romanului „The Road” de Cormac McCarthy. Jignită pentru acolade, îl sun direct şi pe un ton sec, ironic, îl anunţ că mâine dimineaţă, la prima oră, va avea materialul pe birou; voiam să mai fac o ultimă lectură a textului. Ştia, sunt o perfecţionistă şi n-a comentat.

De fapt, mă cunoştea prea bine, să nu-i iasă jocul: întreaga tevatură doar să-mi afle starea şi, în funcţie de asta, dimensiunea complicaţiilor ce se ţineau lanţ. Trăind cu impresia unui ceva în plus pe care îl ştiu, un fel de ascendent asupra lui, poate presimţea echilibrul relaţiei noastre epuizat; un joc periculos ajuns treptat într-un ultim spasm de revoltă moralizatoare. În realitate, mânată de sentimente contradictorii, mă aflam într-o continuă stare de alarmă. „Puştoaico (aşa mi se adresase la început când, auzind ce vârstă am, comentase cum mi-ar putea fi tată), eu nu sunt învăţat să pierd, iar tu, poate, meriţi într-adevăr mai mult! Ştiu, bucuriile se uită repede, neîmplinirile şi aşteptările rămân aproape intacte. Nu îmi dau seama, vrei să-ţi salvezi trupul sau sufletul? Pentru mine eşti întregul pe care nu l-am întâlnit niciodată şi nici că-l voi întâlni, dar dacă vrei să pleci, mai bine zis vrei să fugi, aleargă cât poţi mai iute, fără să priveşti în urmă… Dacă mă laşi, voi fi o ruină, un prundiş arid!” „Nicolas, dă-mi răgaz să aflu ce-mi doresc cu adevărat. Să ard până la mistuire am învăţat, să visez, nu ştiu dacă mai sunt în stare!”

Vineri 21 februarie.

Dau nas în nas cu Linus Măghiran, care ieşea din biroul lui Nicolas. Mă salută întotdeauna într-un fel umil, cu umerii lăsaţi şi privirea piezişă, din cauza strabismului e greu să-l priveşti în ochi. Sugerându-i o cafea la barul de vizavi, îi spun că vreau să stăm de vorbă, a părut extrem de surprins, dar i-a fost jenă să refuze invitaţia unei femei, (amanta şefului); logica lui nu se potrivea în niciun fel cu logica mea tranşantă, uneori amplificată de superstiţii excepţionale ce întăreau regula.

Ne-am aşezat faţă în faţă la măsuţa rotundă, acoperită cu geam; un bucheţel de frezii împrăştia un parfum discret. Fără să-l întreb, am comandat două cappuccino mari şi apă plată.

Abia după ce am sorbit din spuma dulce-amăruie am întrebat direct: ”Domnule Măghiran, de fapt, dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?” „Cu medicina viitorului, adică tot ceea ce este nedăunător şi funcţionează”. „Îmi puteţi da nişte exemple?” „Presupun că aţi auzit de terapiile alternative, homeopatia, medicina tradiţională chineză şi tibetană, fitoterapia, psihoterapia… ” „Antroposofia, şamanismul, yoga, hipnoza fac parte din această categorie?” „Da, şi multe altele…” „Cu ce metode îl trataţi pe Stamo?” „ Cu toate cele enumerate şi unele mai subtile…” „Cum ar fi?”„Meditaţia Zen, reflexoterapia, terapia Rolfing…” „Nicolas este bolnav, grav bolnav?” „Nu… în niciun caz! Suferă de tulburări funcţionale şi psihosomatice, ca alte milioane de oameni. Cunoaşteţi, cred, problemele de sănătate ale domnului Stamatenco, nevrozele, durerile susceptibile şi rebele, căderea părului, anemie…” „I-aţi devenit indispensabil? Adică, nu se mai poate lipsi de serviciile dumneavoastră?” „Nu ştiu, însă domnul editor munceşte foarte mult, uneori până la epuizare. Stresul, răspunderea, solicitările, performanţa sunt boli moderne pe care nu le mai putem trata cu somnifere şi energizante.” „Consideraţi legătura noastră amoroasă ca nebenefică?” „Nu, dimpotrivă! Dacă îmi permiteţi o simplă părere, această relaţie vă afectează, cu adevărat, pe dumneavoastră. Vă rog să nu luaţi afirmaţia ca pe un sfat.” „Mulţumesc c-aţi acceptat să discutăm. Sugerez ca domnul editor, să nu afle de această conversaţie.” „Aveţi toată încrederea!”

M-am ridicat prima, am plătit, şi am ieşit fără să spun la revedere. Aşa cum intuisem, doctoraşul medicinii viitorului îmi era un rival autentic, greu de ignorat. Nu îndrăznisem să-l întreb direct dacă e pederast. Şi regretam. Or mason. Mi-ar fi răspuns câţi bani ia pe o şedinţă? Sau, de ce nu, dacă-ar fi dispus să-i devin pacientă? Însă lumea în care trăim, atât de hidoasă şi eterogenă, clădită după interese şi impulsuri imprevizibile, în care diverse hotărâri se pun sau nu în practică şi de care mai târziu ne întrebăm dacă ar fi fost bune sau utile, m-a învăţat dacă nu la prudenţă, măcar – atunci când al şaselea simţ se pune în mişcare – să rămân retrasă. Evident, relaţia mea cu Nicolas se înălţase pe fundamentul friabil al iubirii însă de la iubire, trecând prin aşteptare, speranţă şi iluzii până la trotilul dragoste şi ură nu mai rămâne decât un pas.

Dragul meu Emil, mă consolează poveştile tale fiindcă nu oferi soluţii, ci dai răspunsurile potrivite: „De îndată ce te dăruieşti unei pasiuni, nobilă sau sordidă, n-are importanţă, eşti sigur că vei trece din suferinţă în suferinţă .”

  – va urma –

(precedentul fragment din „Ef” îl puteți citi aici)

(sursa foto: eusuntfemeie.com)