Cumplitul secret de familie

Seară caldă de iunie. O ceaţă molatică de aburi violeţi estompa dealurile de culoarea guşterului, iar casele răzleţite printre ele păreau tuşe aruncate de un peisagist, pentru a scoate în evidenţă contrastul. Mierlele se retrăseseră în partea întunecată a grădinii, guguştiucii dădeau ultimele raiduri în jurul turnurilor. La stradă se auzea un camion hurducăind printre gropile din asfalt, un câine mic lătra încontinuu, de parcă ar fi rămas înţepenit; ceva mai departe se auzea pianul la care cineva continua să exerseze „Simfonia despărţirii” de Haydn; ore făcute din speranţă, tristeţe, amintiri, dragoste şi moarte. Leni a scos ultima ţigară din pachetul auriu, pe care l-a mototolit şi i-a dat un bobârnac spre uşă.

– Cum s-a ajuns la proces şi de ce? – am întrebat sleită. Eram parte a unui spectacol dramatic şi necruţător a cărui desfăşurare n-o puteam opri. Trecutul exista dincolo de cuvinte sau amintiri, indiferent, umilitor.

În aceste momente de derută şi insuportabilă gravitate „s-a dezlegat,” în sfârşit, sorgintea acelui „Nuuu!…” crud şi tenebros, care-mi sfâşia creierul înaintea crizelor nervoase care mă aduceau în pragul nebuniei. Era strigătul ce însoţise prăbuşirea, căderea în abis, al meu, al lor, al tuturor!

Leni continua să fumeze, lăsându-mi timpul necesar să mă adun. Am repetat mai vehement întrebarea referitoare la proces. A tresărit uşor şi a stins ţigara arsă pe jumătate:

– Ştii cum decurg evenimentele în cazul unui accident: poliţie, procuratură, probe şi inevitabila confruntare între părţi. Nevasta lui Stamo şi fratele lui Măghiran au vrut să afle cum a fost posibilă o asemenea tragedie. Şi-au luat avocaţi de top şi s-au demarat cercetările; tu nu puteai fi admisă ca martor, odată ce zăceai pe patul de spital. În calitate de soră şi avocat am devenit parte în derularea actului juridic.

După cercetările făcute la hotel şi la locul accidentului, dosarul părea să încline spre „închis”, cu precizarea că, în varianta în care îţi revenea memoria, procesul să se redeschidă. Până aici nimic anormal însă nevasta lui Stamo, care te ura la fel cum o urai şi tu pe ea, a cerut expertiza fotografiilor din aparatul ce se afla încă la procurorul de caz. Aşa a explodat bomba, ultima imagine în care cei doi bărbaţi stau cu faţa spre obiectiv, iar tu între ei, dar cu spatele, ceea ce a stârnit noi controverse şi supoziţii. Avocaţii acuzării s-au năpustit ca ulii şi au cerut noi înfăţişări şi confruntări, deschizându-se astfel cutia Pandorei.

Pe banii Stamatoaicei s-au consultat psihologi, au cumpărat martori de la hotel, au reconstituit accidentul cu ajutorul unei echipe de cascadori. După zile întregi de dezbateri şi audieri, judecătorul a dat verdictul prin care erai acuzată de omor cu premeditare şi condamnare la închisoare pentru 20 de ani. Îndată ce ieşeai din spital şi îţi revenea memoria – dacă ţi-ar mai fi revenit vreodată – urma să se stabilească locul unde urma să-ţi ispăşeşti pedeapsa, probabil la Târgşor. Dar nu mă puteam lăsa bătută! Am cerut recurs, pledoaria mea urmând a se baza pe cea mai banală şi cea mai dramatică probă: tu însăţi erai victima acestui inexplicabil accident.

L-am rugat pe procurorul Coja, un prieten, să facem împreună o deplasare la locul faptei. Luând în calcul unghiul prăpastiei, numărul de paşi înainte şi-napoi, viteza vântului, densitatea aerului, eventualele fisuri din buzei prăpastiei, toate comparate milimetru la milimetru cu fotografia mărită de zeci de ori, s-a ajuns la concluzia că tu n-ai mai avut timp să te întorci cu faţa spre obiectiv, deoarece uşoara înclinaţie sau instabilitate a celor doi arăta – conform expertizelor extrem de elaborate – cum ei „se aflau deja în cădere”. Clipa în care tu ai ajuns lângă ei a fost decisivă şi fatală pentru toţi. Ca şi cum pământul descumpănit ceruse o jertfă!

Nu mi-a fost deloc uşor să conving instanţa cu nişte dovezi „impalpabile şi inexplicabile, aproape incredibile”, or, după alte cinci confruntări pe viaţă şi pe moarte, am reuşit să te scot şi victimă şi nevinovată! Succesul a fost răsunător, dar ce folos… Acum înţelegi de ce a fost necesar să te aducem la Ef? Strigai intr-una: „Vreau la Ef, vreau la Ef!”.

Ascultasem nemişcată acest capitol terifiant, rupt cu desăvârşire din mentalul care ţinea cu tot dinadinsul (să fi fost bine, să fi fost rău?) să-l ţină îngropat între circumvoluțiuni, măduvă şi infime vase de sânge. Sau de vină era sufletul care sărăcise, mai bine spus se golise de orice sentiment profund pozitiv: iubire, bucurie, seninătate, încredere… Rămăseseră frica, lehamitea, dezinteresul, tortura cum în viaţa mea nimic nu mai e sigur, întreg, legat de ceva sau cineva.. Oare somnul adânc şi sterp în care mă cufundasem două-trei zile, însingurarea, medicamentele cu pumnul, m-au deformat atât de grav pe dinăuntru? De ce nu mă arunc în braţele surorii mele, care m-ar legăna ca pe un copil şi mi-ar şterge lacrimile? Cum de nu mi-e dor de Nicolas şi nu-l jelesc, cum aş fi făcut-o cu ceva timp în urmă? Sau odată cu el am murit şi eu? Se spune că îndrăgostiţii se iubesc şi după moarte, atunci de ce trupul şi sufletul îmi sunt rigide şi pline de beznă? Sunt moartă cu adevărat, dacă nu sunt în stare să reacţionez, să iau atitudine ori să mă revolt, să mă zbat pentru a mă reîntoarce la viaţa normală. Să mă bucur de libertate, să ies la liman…

Leni e aici, doar să întind o mână şi ar primi-o ca pe un dar, însă eu doream să o văd cât mai curând plecată, să scap, să rămân cu tabieturile mele de infirmă, cu lehamitea cronică şi paşii nevăzuţi pe care îi aştept zilnic, deşi mă îngrijorează profund şi mă sperie; cu pânda motanului negru lungit pe terasă, fără să-i mai pese de ameninţările Marthei, cu mirosul de caprifoi sau mâna Maicii Domnului, cum i se spune pe aici, cu dârele albicioase lăsate de melci pe alei şi mierlele care-şi învaţă puii să zboare. Îmi prieşte viaţa de pustnică cu zile bune şi rele, ca şi rolul de handicapată de la care nu aştepţi mare lucru şi pe care nu te poţi bizui. Martha îmi suporta pretenţiile (care pretenţii?), iar concesiile ni le dăruiam tacit una alteia.

– Pia, consider momentul să hotărăşti ce vrei să faci de acum înainte, „povestea” s-a cam terminat, te poţi recupera şi la Bucureşti, viaţa – ce truism ieftin! – merge înainte, indiferent în ce fel. Crezi că ţi se va ridica un monument al singurătăţii? Dacă nu cumva i-ai turnat deja fundaţia…

– Vorbeşti de parcă mi-ai citi gândurile. A început să-mi placă liniştea, şi aici liniştea e atât de imensă, încât fie am nervii întinşi la paroxism şi-i aud sub formă de paşi, fie, cum ţipa Lisandra, casa e plină de strigoi care încearcă să-mi transmită unde empatice. Nu te speria, n-am luat-o razna de tot, dimpotrivă, dar un sâmbure de adevăr e pe undeva; când i-am spus Marthei că aud paşi pe holul de la etaj, credeam că face infarct. Ce mistere despre care eu nu ştiu, ascunde Castelul? Şi, aşa… în treacăt fie spus, l-ai scos la vânzare? Şi toţi eventualii cumpărători fug, după ce stau de vorbă cu localnicii?

– Se cunoaşte, ai trăit prea mult în preajma lui Stamo, numai el şi Linus Măghiran te-ar fi putut manipula în aşa hal cu tehnici de iniţiere, spiritism, ezoterism, kabală şi alte drăcovenii! Castelul e casa noastră, iar de vândut, nu se va vinde niciodată! – a reacţionat nervoasă, desfăcând pe bâjbâite al doilea pachet de ţigări. Când a aprins veioza – fără să ne dăm seama vorbisem pe întuneric – am observat cum îi tremură degetele şi îi freamătă nările.

– Niciodată…cum ar fi de nepreţuit, sau niciodată… pentru că nu s-ar încumeta nimeni să-l locuiască?!, am atacat înainte de a-şi recăpăta stăpânirea de sine. Martha, am strigat cât am putut de tare, Martha, ştiu că mă auzi, te rog să vii aici! Așază-te unde vrei, dar mai înainte aprinde candelabrul să ne vedem şi noi în adevărata lumină… Acum voi pune o întrebare pentru amândouă, voi ştiţi răspunsul, eu nu: cum şi de ce a murit mama la nici un an de la dispariţia tatei? Fără menajamente, nu caut alte răni cu bună știință, dar dreptul la adevăr nu mi-l puteţi lua. Nimic nu-i mai absurd ca aşteptarea!

Calmul, detaşarea, pacea mea îngheţată au impus mai rapid decât mă aşteptam.

– Fie, până la urmă trebuie să afli, începu Leni. Atunci erai prea mică şi n-aveai cum să înţelegi, apoi timpul a trecut şi n-am mai considerat necesar să te împovărăm cu altă durere. Sau, pur şi simplu nu s-a ivit ocazia!

– Aşa, avocato, ţi-a venit şi ţie rândul să spui tot, cum le ceri clienţilor tăi!

– Termină, mucoaso, ne-am ţinut de fundul tău toată viaţa – „Pia, să avem grijă de Piuţa, e atât de fragilă” – şi chiar te-am ferit, cât a fost posibil. Până l-ai cunoscut pe celebrul Stamo, care, fie vorba între noi, pe cât era de deştept şi cult pe atât de nevrozat şi vulnerabil. Dar îl iubeai pătimaş, cu trupul, cu mintea, cu sufletul, aşa cum iubesc şi dăruiesc femeile când aleg. Habar n-au bărbaţii că femeile selectează şi nu invers! Până la urmă l-ai subjugat, numai moartea v-a despărţit. Aproape shakespearean! Revenind la părinţi – Doamne, cât aş fi vrut să nu mai vorbesc despre ei – când tata s-a îmbolnăvit, eu aveam nouă ani, tu cinci. Cancer de pancreas cu evoluţie rapidă la 39 de ani. Lovitura a fost incredibilă şi devastatoare pentru mama care îl iubea nebuneşte – aici îi semeni. N-a putut rezista şi peste un an s-a spânzurat în turnul de Vest. Conform obiceiului, sinucigaşii nu pot fi înmormântați în cimitir şi, disperaţi că fata le-ar fi fost dusă pe câmp, unde mai existau câteva movile cu cruci de lemn, părinţii mamei, adică bunicii noştri, Radu şi Sulfina Moldoveanu au decis ca fata lor să fie îngropată în grădina Castelului, sub un tei care între timp a fost tăiat; acum locul e acoperit cu tufele de coacăze negre şi zmeură. Continuă tu, Martha, ies să fumez o ţigară.

Când s-a ridicat, plângea în hohote şi se clătina.

– Domnişoară Pia, oricât ţi-ar veni de greu acesta e adevărul, spuse Martha jenată de propriile cuvinte şi, mai ales, de faptul că fusese nevoită să-mi ascundă adevăruri teribile şi dureroase atâţia ani. Ce pot eu să adaug, după un an, bunicii Moldoveanu – ştii, v-au întreţinut de când aţi rămas orfane până s-au dus şi ei la cer – cu învoire de la preot, l-au deshumat pe domnul Octavian şi l-au mutat alături de doamna Alexa, în grădină. Sub tufele de coacăze şi zmeuriş se află o piatră pe care le este trecut doar prenumele, un mic sanctuar unde aprind din când în când o lumânare… şi domnişoara Leni la fel. În legătură cu paşii, eu îi aud de ani şi ani, dar nu mă sperii, poate sunt chiar ei, plimbându-se de mână aşa cum o făceau când erau în viaţă; sau, cine ştie, vor să vă revadă, că tare le-o fi dor! Îmi cer iertare să afli acum, de la mine, acest„schreckliches Geheimnis der Familie” (cumplit secret de familie).

Primul imbold a fost unul de furie şi neputinţă, îmi venea să urlu, reproşându-le că m-au minţit atâta amar de vreme, însă o ceaţă densă, străpunsă periodic de fulgere dureroase în cap prevestea o nouă criză de nervi şi suferinţă. Am izbucnit în plâns, mă simţeam vinovată şi nerecunoscătoare! Niciodată, altcândva, nu regretasem atât de mult încăpăţânarea isterică de a afla cu orice preţ adevărul. Acum, bântuită, nu mai doream să aflu absolut nimic despre mine, nici despre alţii! Din experienţa ultimului an mă alesesem cu o teamă de oameni asemănătoare cu frica unei dezintegrări latente; memoria nici nu mai conta, mă descoperisem incapabilă să mai suport viaţa şi să mă confrunt cu ea face to face; nu mai aveam în faţă modele şi opţiuni pentru mii de vieţi, ci doar una singură, stearpă, ratată, vai de capul ei. O mumificare lentă dar profundă, o adâncire în mine însămi în care nu mai descopeream niciun sentiment, aşa cum îl ştiusem, trăind. O moartă vie!

(va urma)

(sursa foto: constanteanul.ro)