Când natura o ia razna cu flori albe

Într-una din zilele acelea de primăvară, când natura o ia razna cu flori albe printre crengi neînfrunzite şi se simte aroma frustă a caldarâmului pişcat de primele raze de soare, am văzut-o pe Lilith mergând pe trotuar în direcţia blocului în care ne mutaserăm împreună, nu de multă vreme. În timp ce parcam maşina, m-am gândit să-i fac o surpriză. Dacă sincronizam timpul şi mişcările, faceam în aşa fel încât să ne întâlnim, ca din întâmplare, chiar în faţa scărilor de la intrare. Un joc ghiduş, semnificativ unei anume stări. Atunci am observat un automobil care rula încet, paralel cu paşii iubitei mele. Un tânăr cu ochelari de soare şi cămaşă de culoare albă ţinea cotul rezemat de fereastra deschisă şi, fără să vorbească, încerca să-i atragă privirile. Deşi ea nu părea interesată de manevrele bărbatului, am tras o înjurătură urâtă şi haosul de iritare mă transformă rapid într-un butoi cu dinamită.

Ajunşi în apartament, ne-am certat pentru prima oară urât, pentru că fiara ce devenisem, făcea apel la toate experienţele în materie de bărbaţi şi femei. Argumente redutabile se ţeseau inextricabil, fără acoperire sau dovezi concrete. Lilith şi-a dat silinţa să riposteze, însă încăpățânarea şi furia mea clocoteau în cazanul meschinăriei şi al absurdului. Dezarmată şi tristă, m-a lăsat să îmi descarc nervii încolțiți, ştiam că înţelege, şi deja îmi mirosea a înfrângere şi ridicol înălţat la rang de prostie. Plat, fără să se dezvinovăţească ori să ţipe, mi-a explicat, pentru a nu ştiu câta oară, cum în lume se petrec evenimente şi ciudăţenii cu impact incomensurabil mai de luat în seamă decât fizicul ei. Un atu cu unanimitate de voturi, recunoştea, care nu o ajutase cu nimic în viaţă! Ştiam că suntem într-un puzzle, ştiam că trebuie să aşezăm cum trebuie piesă lângă piesă cu răbdare, chiar în absenţa unei minţi geniale, chiar bâjbâind, chiar trişând, chiar întorcându-ne de o mie de ori înapoi pentru a lua-o de la început şi a reconstitui, pentru a păstra întregul. Căci fără credinţa asta nu mai puteam fi împreună .Şi nu mai puteam respira. Şi atunci nu ne aşteapta decât moartea. Ştiam. Ştiam! Mersesem mult prea departe şi mi-am cerut iertare. Lilith a lăsat timpul să curgă în dimensiunile ei, fără să comenteze. Eu însumi, epuizat, i-am respectat distanţarea glacială. În acea seară a refuzat pentru prima oară să facem dragoste.

Săptămâna următoare fiecare ne-am comportat ca şi cum nu se întâmplase nimic. Momentele intime de mare intensitate şi împăcare s-au consumat în weekend-ul petrecut la malul mării. După plajă, ne retrăgeam în camera de hotel şi erotismul izbucnea ca un torent scăpat oricărui control. Din nou o vedeam pe Lilith cu ochii celui care nu a mai privit-o niciodată, convins definitiv de ceea ce vrem unul de la altul şi ce vom primi. Ea se lăsa suptă de destrăbălarea mea şi posibilitățile nesfârşite ale adoraţiei, cu siguranţă, începuse să mă cunoască şi nu se putea opune abandonului. Pe de altă parte, făcea în aşa fel, încât să îmi aducă aminte că era, totuşi, o altă fiinţă, şi nu ne putem suprapune până la pierderea identităţii.

În pat, cu o mână-n mâna mea şi celălalt braţ îndoit sub cap, Lilith chibzuieşte:

– Sebastian, tu ai mai mulţi duşmani? Sau prieteni?

 – Ce-ţi veni? Vrei să-mi spui ceva? mă prefac mai mult decât interesat.

– Întrebam… e bine de ştiut, încerca să se îndepărteze.

– Am prieteni, nu mulţi… Duşmani? Nu m-am gândit! „Fereşte-mă de prieteni că de duşmani mă apăr singur”, am râs sincer amuzat. Niciodată n-am încercat o ierarhie a persoanelor din apropierea sau depărtarea mea, lumea oricum e misterioasă şi diversă, nu pui tăbliţe sau ecusoane pe pieptului omului, ori smulgi petale de margarete murmurând „mă iubeşte, nu mă iubeşte”. Tu ai duşmani?

Dacă m-aş fi apropiat de ea, ştiam că mă va respinge din priviri. Să vorbeşti despre duşmani la vârsta ei îmi părea o inepţie, nu, mai curând un răsfăţ, însă când i-am văzut chipul prefăcut într-o mască de culoarea cenuşii, mi-am dat seama că nu-i de glumă. Ştia foarte bine la ce se referă.

– Eu sunt neiertătoare cu duşmanii. Şi răzbunarea poate veni la mult timp după ofensă!

– Să cred într-o avertizare?, am patinat pe subiect, nedibuind natura limbajului.

– Scuză-mă, n-are nicio legătură cu tine, mi-a acoperit faţa cu sărutări uşoare, date din vârful buzelor. Încă nu ţi-ai dat seama cât îmi eşti de drag? Nici măcar un paşă sau un guru nu s-ar fi bucurat de mai multă atenţie, încrezutule!

– va urma –

(sursa foto: sufletinoglinda.ro)

(fragment din povestirea „Lilith”)