Bucurie sau teamă

Îi plăceau orele petrecute în vagon-lit. Maniac şi tacticos, se făcea util şi de neînlocuit; stăpân pe el însuşi, dar şi cu un inefabil strop de ascendenţă asupra celorlalţi. Experienţa şi bunul simţ îl ajutaseră întotdeauna să rezolve fricţiuni sau eventuale probleme ce se puteau ivi între pasageri, dar mai ales între aceştia şi organele de control: vameşi, grăniceri, controlori. În ce colţ al lumii nu se întâmpla aşa?! Iar cu speciala pe mână, Nechita îşi putea exterioriza la maxim oportunităţile: realism, instinct, abilitate şi mult, mult calm. Neajutat şi nesfătuit de nimeni, găsise singur acest drum, această vocaţie.

După ce au trecut de Ploieşti, aşa cum prevedea regulamentul, bătu la uşa fiecărei cabine pentru a controla biletele. Obişnuia să le strângă şi să le păstreze teanc în cabina sa până la sfârşitul călătoriei, după care, la despărţire, le returna călătorilor. Se făcea economie de timp, iar pasagerii nu erau tracasaţi de îmbulzeala specifică trecerii graniţelor; pe specială obişnuia să adune şi paşapoartele celor nouă persoane aflate „în custodia” sa pentru a nu fi deranjate nici măcar de grăniceri. Nechita se considera pe drept cuvânt „vedeta vagoanelor de dormit”, pentru că era cunoscut de toţi vameşii şi grănicerii români şi unguri. Chiar şi austriecii se obişnuiseră cu Herr Gheorg.

Încercase şi în acea seară să păstreze obiceiul, însă nicio uşă de la cabinele ocupate de femei nu se deschise; nu şi-a permis să insiste, odată ce auzise cu urechea lui zgomotul sec al yalelor… Jignirea s-ar fi amplificat şi de-o parte şi de alta. Oricum instinctul îl avertizase că noaptea va fi una a surprizelor.

Neaşteptându-se la alt tratament bătu încetişor, ca şi cum s-ar fi ferit, la uşa lui Delmore. Acesta deschise imediat, zâmbind neted ca în faţa unui câmp plin de maci. „Ce curios, ce curios! făcea Nechita în gând, ăsta parcă a fost adus cu forţa şi abia aşteaptă să scape. Toţi suntem goi şi în faţa lui Dumnezeu şi a diavolului, iar răul poate veni de oriunde. Tipul pare a fi pus la grea încercare, dacă nu cumva joacă teatru! Te pomeneşti că se toarnă un film sau un reality-show, cum am văzut la televizor!”

Îi explică aşa, ca unuia cu handicap, treaba cu biletele şi ce voia de la el; Delmore părea căzut de pe altă lume şi în felul său manierat-aiuristic îi spuse că nu deţine un bilet de voiaj şi nici nu cumpărase vreunul. Cineva îl anunţase că trebuia să plece într-o călătorie cu vagon-lit la data cutare, ora cutare. I se întâmplase adesea să fie invitat la călătorii şi petreceri în grup, sau… sau de iubite care îl răsfăţau. „Înţelegeţi, domnule controlor, jocul vieţii are şi perfidii şi lucruri minunate… depinde, depinde de aşezarea pieselor pe tabla de şah sau de culoarea pe care ai pariat la ruletă. Aţi jucat vreodată ecarté? E foarte interesant. Dacă nu, profitaţi de prima ocazie. Dar ruleta e magnifică… Ruleta şi femeile m-au obsedat toată viaţa şi am fost fericit! Însă femeilor nu le-am fost fidel, domnule controlor, niciuneia pentru că aşa sunt croit, de aici şi porecla Trair, ştiţi că în franţuzeşte verbul „trahir” înseamnă a trăda? Eu mă numesc, de fapt, Augustin… însă nimic nu regret, nimic din ce am trăit, deşi am fost şi voi rămâne un trântor. Bani n-am avut, că nu sunt în stare să-i fac, dar niciodată nu le-am dus lipsa… Sunt un gigolo, domnule controlor, însă nu mi-e jenă să recunosc, pentru că aşa mi-a fost dat… Ochii lui albaştri, ficși şi reci aveau o strălucire neomenească, ochi de zeu care priveşte lumea de foarte departe, crezând-o pentru totdeauna întinsă la picioarele sale. Şi zâmbea atât de frumos, atât de frumos şi de inocent.

„Să te ia dracu’, curvă bătrână”, sudui Nechita în gând şi, ţinând cont de suita întâmplărilor acelei zile nebune, încă în derulare, hotărî să cedeze, să lase totul pe seama hazardului. Realiza că în tot vălmăşagul de nepotriviri şi abateri de la reguli, rolul său nici nu mai conta, fusese luat în calcul doar aşa, ca un paravan, o faţadă. Să se ocupe dar să nu se ocupe, să ştie ceva dar nu prea mult, să se implice dar mai bine nu, să vadă şi să se prefacă orb… Un joc de-a şoarecele şi pisica, ce ruletă, ce ecarté sau cum s-or mai numi balivernele curvei de lux. Auzi… gigolo!… Târfa dracului!…”

Definitiv convins, înţelese că întreg balamucul fusese declanşat de voce, nenorocita de voce care-l atrăsese într-o capcană din care habar n-avea cum va ieşi; deocamdată, împreună cu extravaganţii săi pasageri, devenise prizonierul vagonului de dormit. Viaţa trăită seamănă uneori, nedrept de puţin, cu cea trăită în gând. În cazul de faţă se considera exclus chiar din miezul vieţii sale, viaţa lui redusă vicios la gări, trenuri, călători şi călătorii; la ore, minute şi secunde, la timpul care, dacă se gândea bine, îi era şi contra, nu numai pro, cum se amăgise ani la rând. Dar, la urma urmei, de ce i-ar păsa? Fie ce-o fi!

Cu o scurtă crispare a buzelor, îşi împinse undeva, într-un adânc profund, sentimentul de decepţie. Dezorientat şi obosit, oboseală pe care nu o mai simţise vreodată la începutul unei călătorii, se retrase în cabină aşezându-se pe marginea canapelei înguste. Uneori se întindea câte o jumătate de oră fără să adoarmă, erau singurele momente în care îşi permitea să devină neconvenţional şi, fără martori, să dea frâu liber gândurilor. Cu braţele îndoite sub cap şi piciorul stâng sprijinit de podeaua mişcătoare privea, din când în când, monitorul: acelaşi coridor pustiu cu minusculele lămpi violacee pe tavan.

Ca un bivol înverşunat, trenul înainta cu mare viteză cucerind sute şi sute de kilometri. Era ora 2 noaptea. Deşi până acum nu se întâmplase nimic îngrozitor, nici măcar alarmant, Nechita nu reuşise în niciun chip să se relaxeze, să învingă acel sentiment de angoasă şi premoniţie ce-l luase în primire la orele 14 şi 23 de minute când sunase blestematul de telefon. Presimţea ceva înfricoşător de care, mai devreme sau mai târziu, va avea parte. Ce putea fi? O explozie, o deraiere, un accident? Să fi picat cursa 634 în triunghiul malefic al unor mişcări planetare cu urmări inimaginabile spiritului uman? Ceva predestinat de dincolo de puterea omenească sau, dimpotrivă, pus la cale de nechibzuita minte omenească!? În clipele acelea îşi aduse aminte de fantome şi spirite, nu credea în fantasmagoriile pe care le citise prin revistele lăsate sau uitate de pasageri în cabine; o zi şi-o noapte îl bătuse la cap o clarvăzătoare sau mai corect spus o vrăjitoare modernă – ea îşi spunea clairvoyante – cu poveştile ei despre spirite care ar trăi paralel cu noi, care încearcă să ne transmită ceva esenţial. Şi că noi, oamenii, am fi atât de debusolaţi şi bezmetici încât nici nu merităm să aflăm adevărul! După ce femeia, pe care Nechita o crezuse un pic ţicnită, coborâse la Budapesta, îşi făcuse cruce că scăpase de ea. Şi totuşi… cum de-şi adusese aminte de trăncănelile ei tocmai acum?

Ca să alunge într-un fel aceste complicate derapaje mentale, ieşi pe culoar într-o mică inspecţie. Uşile perfect închise, mocheta pufoasă, noaptea căscată ca o gaură neagră, toate la un loc nu erau făcute să îl liniştească; zgomotul roţilor amintea de surparea unui grohotiș, șuieratul locomotivelor, de un ţipăt inuman şi amenințător. Numai în vagon domnea o linişte de moarte.

Întors în cabină, bău un pahar cu apă şi se spălă pe faţă. Se simţea inutil şi profund nefericit. Ticul nervos de a privi ceasul de la încheietura mâinii ajunsese la paroxism; înregistrând încontinuu săritura acelor pe cadran, ajunsese să vadă negru înaintea ochilor. Pentru prima oară în viaţă, îl considera un duşman personal și, de aceea, îl ascunse sub pernă. Se întinse iar, cu braţele îndoite sub cap. Prin sfertul de geam lăsat deschis, aerul nopţii, uşor umed şi rece, îi biciuia chipul; draperiile fluturau ca într-o hală abandonată, amplificând senzaţia de răcoare vântoasă.

Becul din tavan pâlpâi de câteva ori prevestind parcă o pană de curent, monitorul camerelor de luat vederi se acoperi cu dungi gri, ondulatorii. În clipa când Nechita sări în picioare, fenomenele perturbatorii încetară la fel de brusc cum începuseră. Coridorul lung şi pustiu reveni pe ecran ca un misterios tunel.

Tocmai se pregătea pentru un nou tur al vagonului, când ceva neobişnuit îl ţintui locului. Chiar pe mijlocul monitorului din faţa lui se putea vedea cu extraordinară acurateţe o mişcare ciudată, psihedelică: un roi de fluturi splendid coloraţi ataca, asemenea unui bombardier fioros, un tăun, insectă asemănătoare muştelor, cu corpul scurt şi gros. Lupta se dădea pe viaţă şi pe moarte. Insecta încolțită reuşi să scape ascunzându-se sub o draperie. Uşor derutaţi, fluturii au revenit pe mijloc rotindu-se în cerc, moment în care Nechita reuşi să-i numere: erau opt.

Din cauza curentului, tăunul ieşi din ascunzătoare, zbătându-se neputincios între geam şi peretele culoarului. Ca o patrulă bine instruită, fluturii-luptători atacară de jos în sus pântecele puhav al duşmanului. Totul se desfăşura cu o viteză incredibilă. Suptă, devorată, victima a încercat să survoleze dezastrul. Strategie fatală: roiul colorat se năpusti violent, mişcarea dovedindu-se atât de iute şi abilă încât, în fracţiuni de secundă, din ceea ce se putea numi o insectă – fie ea dezgustătoare şi infectă – rămăsese doar pojghiţa uscată şi străvezie; flotila se repezi din nou sfărâmând totul în mii şi mii de particule invizibile. Gustul victoriei se concretiză printr-un dans aerian, în cerc, răspândind în jur o lumină strălucitoare, ca un mic foc bengalez. Peste cinci minute coridorul lung şi plictisitor reveni pe monitor.

Nechita urmărise hipnotizat acest fenomen straniu. Nu prezenţa insectelor îl mirase – fluturii de noapte picau frecvent în capcana surselor de lumină –, ci furia grotescă, dezlănțuirea de ură asupra altei insecte mult mai puternice; din observațiile făcute cu alte ocazii, fluturii ignorau zburătoarele mărunte. Îşi procurau hrana din cu totul alte surse şi, din câte ştia sau văzuse pe Discovery ori Animal Planet, nu existau fluturi carnivori! Sau da?! Atacul furibund părea mai degrabă o lecţie de viaţă, o răzbunare, o condamnare la moarte…

Începu să râdă de unul singur, aşa ca un nătâng, adică în turbioanele acelei zile de pomină nişte prăpădite de gângănii puteau dobândi – în perspectivă umană – dimensiuni existenţiale ?… „Băi, Zeiss, ai grijă să nu spui cuiva asemenea inepţii că te trimit ăia de la Personal la control psihiatric… Îţi putrezesc oasele pe la spitalul 9! Până şi un entomolog, parcă aşa se numesc cei care se ocupă de insecte, s-ar amuza copios de vedeniile şi concluziile tale fanteziste, aberante chiar. Aiureli pe bază de stres şi nesomn!” încercă să apeleze, mai în glumă mai în serios, la raţiune. „Trebuie să curăţ cu peria şi făraşul, dacă dau cu spray miroase şi face zgomot… mă linșează băbăciunile. Cam într-o oră ajungem la graniţă!”

Cu ustensilele în mână, ajunse până spre mijlocul vagonului, acolo unde aproximase că s-a produs lupta. Ca să descopere mizeria, privi cu atenţie pe mochetă, pe geam, sub draperii, însă degeaba, nici măcar un firicel de praf nu adună pe făraş. Aduse din cabină o lanternă şi, în genunchi, îşi trecu mâna încolo şi încoace peste mocheta pufoasă, dar nu dădu peste vreo scamă ori gunoi. Plimbă fascicolul luminos de-a lungul întregului coridor pentru eventuale probe al „măcelului”, nimic-nimic, mai ceva ca într-o sală pregătită pentru operaţii.

Brusc, descoperi ceva îngrozitor! Dinspre interiorul cabinei nr. 5, în faţa căreia tocmai se afla, răzbătea şi se amplifica o duhoare amestecată cu iz de tămâie şi ambră, miros exotic pe care-l simţise de la primul control făcut în vagon, dar pe care nu-l luase în seamă fiindcă era plăcut. Acum, melanjul greţos de putrefacţie şi suav îl mână pe Nechita spre cuşeta sa, unde abia mai apucă să-şi vâre capul în vasul de toaletă; cu corpul sleit, tremurând, trase apa peste fierea icnită.

Frica, frica ce-l mistuise cu atâta persuasiune de-a lungul orelor, ieşise din subteran; laolaltă cu furia şi neputinţa. Inima îi bătea nebuneşte, capul cu piele şi cu păr cu tot parcă fusese trecut prin jeturi de foc. Lăsă apa să curgă îndelung peste el. Furia exorcizării. Luă din frigider o sticlă de whisky şi trase două înghiţituri; sclipirea din priviri laolaltă cu scrâşnetul dinţilor arătau că venise momentul confruntării cu adevărul.

Imaginea luptei între insecte nu i se arătase întâmplător, opt fluturi, un tăun leneş… pedeapsa. Opt femei unite printr-o taină, un bărbat straniu şi… integrama prinse contur înainte de a fi dezlegată.

Dumnezeu nu e o superstiţie! Simţea că trebuie să facă ceva mai mult pentru a spulbera urma neînţelegerii.

Cu cercul de chei în mână se furişă spre cabina 5. Mirosul se împrăştiase de-a lungul întregului coridor, însă nicio uşă nu s-a deschis. Abia stăpânindu-şi tremuratul mâinilor, răsuci cheia în broască. Cedă abia la a doua încercare şi Nechita o împinse încetişor, de parcă s-ar fi furişat într-o casă străină; mica încăpere era goală şi nu existau indicii că cineva s-a aflat ori se afla înăuntru. În afara frigului incredibil şi al mirosului, interiorul arăta impecabil: nicio cută pe lenjerie, niciun obiect mişcat din locul său, niciun trup, nicio geantă de voiaj. Observă imediat un indiciu: pe măsuţă, aşezate în formă de cruce, erau opt ghivece cu azalee albe şi roz. O cameră mortuară fără decedat.

Deşi frigul devenise insuportabil, însoţitorul vagonului trecu la un riguros control al cabinei. Deschise uşi şi sertare, privi cu lanterna sub canapea, scotoci prin teancul de prosoape, răscoli lenjeria şi trase draperiile. Pipăi centimetru cu centimetru fereastra şi marginile ei, singura posibilitate reală să arunci un om în afară. Mort sau viu. Nimic. Geamul închis ermetic, aşa cum îl lăsase el, lucrurile, ca şi cum nu ar fi fost atinse de nimeni vreodată; doar mirosul apăsător şi frigul arctic. Închinându-se, bărbatul se resemnă în faţa acestei taine de neînţeles pentru mintea omenească.

Se întoarse în cabină palid şi epuizat; pe spate şi la subțioară transpirația îi curgea şiroaie. Cu fereastra deschisă până jos, curentul îi biciuia părul, obrajii şi pieptul. În contextul nopţii, undeva la întâlnirea cerului cu pământul, încă fragil, se prefigurau zorii. Graniţa cu Ungaria trebuia să fie aproape. Ţinându-se de pereţi, Nechita privi peisajul prin care expresul înainta în mare viteză; învăţase pe dinafară porţiunea de graniţă unde se oprea garnitura pentru controlul documentelor şi schimbul de grăniceri. După ceas, ar fi trebuit să se afle acolo.

Făcând rapid un calcul al orelor realiză că, de fapt, reperele materiale dispăruseră. Încă sub întuneric, trenul înainta pe un tărâm necunoscut, împins de resortul dinamicii şi al timpului; o câmpie întinsă, fără strălucire, lipsită de repere şi borne. Decuplată de locomotivă şi de restul vagoanelor, speciala aluneca de una singură spre o catastrofă iminentă. Însoţitorul vagonului-fantomă se prăbuşi pe canapeaua îngustă şi adormi ghemuit şi înfrigurat, incapabil să mai lege în vreun fel firele acestei poveşti halucinante.

Visă o sală de operaţie în care urma să i se facă, fără anestezie, un transplant de inimă. Simţi bisturiul chirurgului ca pe o arsură şi se trezi gemând. Îşi vârî din nou capul sub jetul de apă rece şi, când îşi înălţă spatele gârbovit, văzu în oglindă cum lacrimile îi curgeau prin barba crescută şi albită ca şi cum nu s-ar fi bărbierit de o lună. Le simţea sărate şi fierbinţi, lunecând pe lângă nas şi colţurile gurii. Acum ştia că vocea îl doborâse definitiv.

Se întoarse către fereastră şi rămase înmărmurit: sub maiestatea răsăritului, primăvara explodase sălbatic în rafale de verde şi albastru trufaş. „Doamne sunt pe pământ ori în ceruri?!” – se întrebă înspăimântat sau fericit. Scuturat de fiori, încă sleit şi buimac văzu îngerii. La nici zece metri distanţă de terasament, un grup de opt femei îmbrăcate în rochii vaporoase, ca de zână, îi făceau cu mâna trimiţându-i bezele. Erau înalte, mlădii şi nespus de frumoase. De sub pălăriile cu boruri largi – evident, albe şi roz –, chipurile uşor înălţate spre Nechita exprimau destindere şi recunoştinţă. Numai zâmbetul complice şi ochii ce-i păreau atât de cunoscuţi făceau aluzie la un segment de timp bine înfăşurat în sentimente complexe, greu de exprimat şi explicat.

Însoţitorul vagon-lit-ului înţelese. Salută femeile – aşa cum făcuseră şi ele cu o seară înainte – printr-o elegantă aplecare a capului. Mai avu timp să zărească roiul strălucitor de opt fluturi, care-l însoţi până când dricul pe roţi dispăru cu viteza luminii spre gări galactice, pline de azalee. Spectaculos necunoscut. Bucurie sau teamă.

(sursa foto: b612.ro)