Angi CristeaAngi Cristea
06.08.2020

Jurnal ATI

Altruism până la capăt și nicio secundă de ezitare! Așa arăta viața mea din momentul în care am intrat în spital ca tânăr stagiar.

Nu știam că zilele ce vor veni, vor fi de o mie de ori mai fierbinți. Trecusem cu bine peste valul de îmbolnăviri de la Urgență și speram, ca printr-o minune, să pot lua două săptămâni de concediu de studii. Șeful meu însă avea alte planuri. Lui nu-i pria liniștea și voia să plece într-un schimb de experiență la Paris. Acolo, urma să își ia și amanta, o tânără rezidentă plină de ifose. Nu mă miră nimic, învățasem să accept lucrurile așa cum veneau. Și de data aceasta veneau vertiginos.

Nu știu cu precizie când am avut primele indicii, dar odată făcut anunțul cu pandemia din China, parcă toate au luat-o razna.

La ATI se lucra normal, fără nicio măsură de protecție și nici prin cap nu îmi trecea că ar putea fi altfel. Iubitul meu, un urolog de pe secție,  se documentare despre evoluția pandemiei. Ceilalți trăiau cu impresia că încă toate lucrurile sunt la locul lor: jocurile politice, luptele interne, valul de corupție…

Apoi a urmat explozia din Italia. Aveam atâția prieteni în nord. Toate scenele acelea de coșmar: sicrie sigilate, rude debusolate,  lipsa ventilatoarelor și,  în cele din urmă,  moartea.

Nu îmi reveneam din oboseala unei zile la triaj decât seara, când stăteam să scriu tratamentele câte două-trei ore în cabinetul de pe secție.

Abia atunci puteam să mă întreb dacă noi am putea intra în acest joc pe care unii îl  considerau politic.

Nu aveam indicii că România ar putea fi afectată,  dar atunci când a izbucnit primul caz, întreaga secție a fost reorganizată. Șeful meu cel plimbareț a fost detașat la Suceava. Era nevoie de cadre bine pregătite, pentru a institui situația de urgență și a combate valul de îmbolnăviri.

În acele momente, secția devenise un fel de OZN în care viețuiam  cu toții,  bolnavi și cadre medicale, echipați de sus până jos, fără posibilitatea de a ne atinge.

Îmi amintesc că am trecut pe acasă ultima oară să vorbesc cu mama. Vecinii, altfel destul de curioși, erau distanți. Apoi unul dintre ei mi-a reproșat că ar trebui să nu mai ies din spital, deoarece îi  pot îmbolnăvi. Părea o reacție de tip comunist, dar, de fapt, era una tip izolare.

Nimic nu-i îmbolnăvește mai mult pe oameni decât lipsa comunicării. Cum să poată înțelege că distanța față de semeni le poate salva viața?

Am trecut peste acuzele acestora și m-am întors la spital. Nu bănuiam că va fi printre ultimele mele ieșiri. Unitatea a devenit o cazarmă, un infern dantesc unde intră cine vrea și ieșea cine (mai) putea.

Din păcate, lipsa de medicamente și de echipamente a declanșat o luptă grea. Psihicul ne era la pământ. Oamenii nu credeau în existența bolii nici măcar când se îmbolnăveau. Partea cea mai grea pentru mine a fost nu să trăiesc în spital, cu asta eram obișnuită, ci să tratez cazurile grave, fără șanse de supraviețuire.

Nimeni nu mă pregătise pentru asta!

Mă așteptam la un alt caz mai puțin grav, vreun asimptomatic rebel. Am deschis larg ochii când l-am văzut cu masca aceea pe chip. Îi cunoșteam ochii, mâinile. Era el, fostul meu soț,  cel cu care locuisem o vreme scurtă în cămin. Urmase ingineria și, după terminarea facultății,  ne-am despărțit simplu.

De atunci, nu ne-am mai întâlnit și nici nu m-am întrebat ce mai face. L-am consultat cu grijă,  oarecum ca pe propriul meu copil.

Trecutul ne unea și, totuși, când i-am auzit plămânii și am intuit că virusul a trecut de membrana aceea subțire,  parcă îl simțeam atât de departe, imposibil de tratat, gata să dispară în conglomeratul de bolnavi anxioși.

Timpul trecea greu, cu fiecare vibrație simțeam cum se scurtează și devine un pendul minuscul.

În toate serile când aranjam aparatele de ventilație și simțeam apa care îmi curgea în pantofi, mă gândeam la anii mei de studenție,  la viața aceea lipsită de griji, pe când bolile erau cumva previzibile.

Virusul acesta făcea ravagii în toată Europa, dar parcă la noi era autohton. Se obișnuise cu noi, cu incapacitatea noastră de a ne proteja. Poate și cu nebunia noastră care ne făcea să ne expunem oricărui risc.

În spital veștile nu erau bune. La Suceava, s-a instituit carantină, iar șeful meu era prins în acest focar. Amanta lui mai tânără avansase cu o lună înainte și acum răspundea de serviciul epidemiologic.

Trăia zilnic într-un coșmar și era expusă tuturor riscurilor. Cu ea am vorbit să îl transfer pe fostul meu soț.

La Terapie, tratamentul era costisitor. Uneori, mă retrăgeam în camera de gardă și studiam din tratate, însă nimic nu mi se părea asemănător cu manifestările acestei boli.

Telefonul era legătura mea cu exteriorul, de altfel unica. Știrile veneau doar pe această cale. De aceea, nimic nu mi se părea exagerat, nici boală, nici moartea.

Toate veneau precum o moară pe Siret, fără să pot ajuta prea mult.

Atunci când fostul meu soț s-a externat, am trăit o adevărată victorie. Mă bucuram că l-am recuperat în proporție de 80 la sută. Îl simțeam ca pe o rudă de gradul I cu adevărat.

Am mângâiat șovăitor mâna care purta mănuși și i-am privit ochii. Masca acoperea restul feței ca pe un tablou neterminat.

Au urmat ture întregi de gărzi obositoare. Număram fiecare flacon, fiecare respirație și nu ezitam să sper că nimeni dintre cadrele medicale nu se va îmbolnăvi.

Când am fost depistată pozitiv, am avut impresia că este o eroare. S-a repetat testul, iar rezultatul a fost același.

Epuizată, m-am lăsat îngrijită de proprii colegi. Îmi era mai simplu să tratez, decât să fiu tratată. La început, simptomele au fost ușoare, de aceea am decis să mă izolez acasă.  Nu mă vedeam ca un bolnav, ci ca un doctor care își cunoaște corpul. Boala era imprevizibilă.

Febra urca, apoi cobora… Nu mă aflam prima oară în fața unei încercări.

Nu îmi făceam griji, nici nu mă uitam la știri, unde statistica urca îngrijorător.

Răspundeam rar la telefon și, de obicei, erau telefoane de verificare. Speram să mă întorc curând la spital. Viața mea acolo a fost sinuoasă, cu urcușuri și coborâșuri.

Totuși, un tablou întreg fără piese lipsă!

Brusc, am simțit o durere în piept și nu mai aveam aer. Virusul acesta mi s-a implantat în cord.

Încă o dată am privit halatul alb, imaculat.

(sursa foto: digi24.ro)