Mesaje pentru tinerii români

Nicoleta Diaconeasa: Doamnă Claudia Moscovici, ce v-a determinat să alegeți meseria de scriitor?

Claudia Moscovici: Încă de mic copil am fost o cititoare avidă. În facultate am studiat de asemenea şi literatură comparată, pentru că am iubit literatura universală şi cărţile din toată lumea. În acel moment am decis că vreau să scriu ficţiune şi să devin critic de artă şi literar. Realitatea facultăţii din America a fost foarte diferită faţă de ce îmi imaginam. Creativitatea mea a fost pusă pe tuşă atunci când am ajuns să predau şi să scriu articole de specialitate. Înclinaţia mea de scriitor şi critic a fost mai puternică decât viaţa pe care profesia mi-ar fi permis-o.

Am fost foarte încântată când s-a ivit ocazia să devin „scriitor cu normă întreagă” în 2009, o dată cu publicarea primului meu roman „Velvet Totalitarianism”, apărut în română la Editura Curtea Veche sub titlul „Între două lumi”.

N.D.: Ştim că pe lângă ficţiune literară aţi abordat şi critica literară şi că, împreună cu sculptorul Leonardo Pereznieto, aţi înfiinţat curentul “postromantic” în anul 2002. De unde a pornit această idee? Considerați că romantismul a fost o perioadă care are nevoie de un ecou, poate o reevaluare sau prelungire?

C.M.: În calitate de critic de artă şi profesor specialist în curentul romantic întotdeauna am apreciat foarte mult arta acelei perioade. Ceea ce m-a determinat să caut artişti din toată lumea care încă sunt inspiraţi de romantism în creaţiile lor a fost faptul că am observat că muzeele de artă contemporane exclud sistematic arta care astăzi este inspirată de realism şi de tradiţiile romantismului şi promovează mai mult arta postmodernă. Primul este perceput ca o tradiţie învechită, iar al doilea într-un mod revoluţionar, avangardist. Cei mai mulţi critici de artă contemporană împărtăşesc aceste idei pline de prejudecăţi. Arta postmodernă a fost în peisaj de ani buni. Nu mai e nimic nou sau transgresiv în a o include în muzeele de artă contemporană.

Nu sunt împotriva tradiţiilor moderne şi postmoderne în artă. În rolul meu de critic, am tendinţe pluraliste şi cred că orice mişcare în artă aduce cu sine inovaţie şi calităţi estetice. Dar să înlături anumite mişcări artistice care cer atâta muncă, inovaţie şi talent -precum realismul şi romantismul – reprezintă o orbire la baza artei contemporane.

Scopul meu în calitate de critic de artă a fost să fac tot ce pot ca să corectez aceste prejudecăţi. Din fericire, nu sunt singura. Publicul şi galeriile iubesc arta contemporană realistă şi postromantică. Fiecare dintre artiştii care fac parte din această mişcare sunt foarte populari şi au foarte mare succes internaţional. Prejudecăţile există în facultăţile de istorie şi critică a artei, și mai ales în muzeele de artă contemporană.

N.D.: În ce măsură v-au influenţat aceste principii „postromantice” în scrierile dumneavoastră?

C.M.: Timp de mulţi ani am predat istoria filosofiei şi a esteticii la universitate. Postromantismul s-a născut, de fapt, în mintea mea, ca o filosofie estetică cu ajutorul căreia frumosul, senzualitatea şi pasiunea pot fi accentuate în arta contemporană. Aceste valori sunt inerente în scrisul meu, nu doar în critica artei şi a esteticii. Dar când scriu romane de dragoste nu mă refer la aceste idealuri estetice, ele aparţin artei. Cărţile pe care le scriu sunt despre iubirea pusă la încercare în diferite circumstanţe, precum în romanul “Între două lumi” sau iubirea nocivă (atracţie pentru oameni periculoşi şi patologici), aşa cum există în romanul “The Seducer”. Iubirea adevărată, pe care o descriu adesea în cărţile mele, nu e niciodată ideală si nu există în circumstanţe ideale de viaţă. Idealurile îşi găsesc expresie în poemele mele de dragoste, „The Painful Poignancy of Desire”, și în arta postromantică.

N.D.: De regulă, teoria literaturii ne spune că scriitorii aflaţi în exil sau cei care au două cetăţenii şi au ocazia de a privi lumea în ansamblu, din mai multe unghiuri, sunt cei mai favorizaţi şi apreciaţi pentru literatura pe care o oferă cititorilor. Ce influenţă a avut asupra carierei dumneavoastră plecarea din România la vârsta de 12 ani?

C.M.: Faptul că am părăsit România la începutul adolescenţei mele a avut un mare impact asupra vieţii mele şi asupa deciziei de a deveni scriitoare. Am fost foarte ataşată de membrii familiei pe care i-am lăsat în România, iar pe mulţi dintre ei aveam să nu îi mai văd în mult timp. Am fost apropiată de câţiva prieteni şi integrată în contextul cultural român, chiar dacă viaţa politică în Romania sub regimul lui Ceaușescu era un coşmar.

Prin urmare, să păstrez trecutul familiei mele intact, prin care multe alte generații din România au trecut, a devenit principalul meu scop în scrierea romanului „Între două lumi”.

N.D.: Care este scopul romanului „Între două lumi”?

C.M.: Primul scop al acestui roman şi al oricăruia este să fie un mijloc de entertaiment. Din acest motiv elementul spy thriller şi povestea de dragoste sunt puse în prim plan în acţiune. Al doilea scop este să stimuleze imaginaţia; să poarte cititorii într-o altă epocă, în minţile personajelor care au trecut prin obstacolele şi greutăţile acelor vremuri. Al treilea este să amintească celor care au îndurat represiunile regimului ceauşist prin ce au trecut, pentru a nu mai trăi din nou acele timpuri. Iar al patrulea este să informeze noile generaţii de cititori pentru a putea observa mai bine simptomele unui regim totalitar şi să nu mai permită niciodată înrădăcinarea acestuia în ţara lor, din nou.

N.D.: Ce schimbări şi diferenţe sesizaţi în urma căderii regimului comunist şi cum vi se pare că se adaptează tinerii în ziua de astăzi acestei „renaşteri sociale”  de după ruptura din decembrie 1990?

C.M.: Cred că tinerii trăiesc în prezent şi pentru prezent: se gândesc la şcoală, poveşti de iubire, familie şi fac ceea ce este nevoie pentru a-şi îndeplini ambiţiile, pentru a avea o slujbă şi o poziţie în societate mai târziu. Aşa că presupun că tinerii nu se gândesc la ce a însemnat Războiul Rece decât când se angajează într-o conversaţie cu aceia care au trăit în acele vremuri sau când se pregătesc pentru examene de istorie. Însă, dificultăţile economice şi politice periodice îi obligă să se îngrijoreze constant asupra problemelor precum corupţia politică, şomajul sau cum să îşi găsească un loc în societate şi să poată supravieţui acestei instabilităţi.

N.D.: Încotro credeti că ar trebui să îşi indrepte tinerii atenţia pentru o curăţire totală de vechile principii şi traume post-comuniste?

C.M.: Aproape orice generatie nouă vrea să fie opusul unei moşteniri culturale şi politice. Cred că a te opune nu este neapărat o valoare critică. Reprezintă o reacţie şi dorința de a ieşi în evidenţă.

Sper ca noile generaţii de români precum cititorii Gen90 se vor concentra mai mult pe valorile care au o bază şi un sens pentru ei decât pe ideea de a fi rebeli doar de dragul ideii. Despre ce valori de bază vorbesc? La modul general vorbind, valorile etice accentuează empatia. Valorile care ţin de politică să fie democratice şi să ducă la minimalizarea corupţiei. Valorile care au sens în artă şi literatură au o paletă mult mai largă și deschisă la multe stiluri şi curente culturale, din moment ce arta şi literatura ţin de domeniul creaţiei, care poate fi un proces aproape nesfârşit. De aceea cred că pluralismul este valoarea fundamentală în toate activităţile de creaţie, chiar dacă fiecare din noi avem preferinţe artistice şi literare diferite.

N.D.: Ce mesaj aveţi pentru noua generaţie? Daţi niste exemple de infrastructură care susţin valorile umane descrise mai sus.

C.M.: Infrastructura valorilor democratice reprezintă, de exemplu, legi care pot minimaliza corupţia şi proteja instituţiile democratice. Infrastructura protecţiei libertăţii artistice şi literare ar consta într-un sistem educaţional în domeniul artelor şi al umanului care să nu fie saturat de limbaj tehnic pe care puţini îl pot înţelege: o variantă care să fie concisă, prezentată dintr-o perspectivă logică şi să pună la dispoziţie studentilor o varietate majoră de mişcări şi curente în artă şi literatură. În plan economic şi social, cred că avem nevoie de o formă de capitalism mai blând, nu de cel laissez-faire, care ar pune premisele unor măsuri de bunăstare şi a unor pârghii de siguranţă pentru ca oamenii să nu mai tânjească după vechiul regim comunist (când tinerii aveau o slujbă şi cei în vârstă, ajutor social). Sistemul totalitar comunist a fost nociv din toate punctele de vedere. Din păcate, poate fi tentant să îl idealizăm şi poate chiar să revenim la ceva similar dacă nu se găsesc resurse economice pentru a ajuta oamenii nevoiaşi, în zilele noastre, chiar dacă trăim în capitalism.

Imagine cover: bbc.com