Gabriel ChifuGabriel Chifu
21.04.2017

Ticluiți, născociți unul pentru altul

Am întâlnit-o acum zece ani. Aveam patruzeci și trei de ani. Gândeam despre mine că sunt bătrân și terminat. Iar, pe deasupra, atunci eram făcut țăndări sau, cu alte cuvinte, eram stins, ca o lumânare peste care a suflat cineva cu putere: tocmai mă despărțisem de cineva foarte apropiat. Adică, eram într-o stare rea, care nu prevestea nimic din ceea ce avea să urmeze.

A intrat la mine în birou adusă de oarece treburi neînsemnate. Când am văzut-o, am tresărit. Mi s-a părut atât de frumoasă, atât de tânără și de proaspătă că, dacă ai fi dus-o în deșert, l-ar fi făcut să înverzească pe loc. Și avea atâta lumină în alcătuirea ei, încât brusc am simțit nevoia, acolo, în biroul banal, s-o ating, s-o mângâi, s-o privesc cu lupa, s-o studiez în amănunt, căutând să-nțeleg cum funcționează o asemenea minunăție.

Pe urmă, repede, s-a adeverit că eram ticluiți, născociți unul pentru altul. Mai rar asemenea magnetism, așa potriveală, așa plănuire. Dacă ne desfăcea cineva pe fiecare în fărâme și ne recompunea altfel, punând unul lângă altul câte un crâmpei din mine și câte un crâmpei din ea, ne îngemănam imediat, ne lipeam, ne sudam, fuzionam, dovedindu-se că ordinea adevărată a făpturilor noastre era aceasta: nu separat, ci laolaltă. E poate un clișeu, dar descrie precis situația.

Ne-am dat seama că nu avem sens unul fără altul: să ne despartă cineva, ar fi fost ca și cum ți s-ar smulge din piept sufletul pâlpâitor sau din orbită ochiul viu, încărcat de imagini. Ea, mai mult decât mine, și-a dat seama de asta: prin tot ce a făcut în acești ani mi-a arătat că e așa. Eu, ca de obicei, stau pe două maluri deodată. Mă socotesc foarte vinovat de ce se întâmplă, de încurcătura fără ieșire în care sunt închis ca-ntr-o peșteră cu intrarea zidită. Citesc în fiecare dimineață „Noul Testament” și o anumită poruncă m-apasă ca o lespede. Nu plec de unde sunt, dar nici de ea nu mă pot desprinde. Și nici ea, de mine.

De zece ani, așa. Cât de departe am călătorit în ființa ei. Cum înveți din Abecedar literele, am învățat cu ea lecții grele, extazul, ruperea de sine, beția de raze, starea de fulger, focul care te mistuie până la sunetele din cuvinte, viața ca o cădere fără capăt, plutirea pe dinăuntru, destrămarea. Am învățat cu ea ce înseamnă să mai ai o inimă și aceasta să nu bată în trupul tău. Am trăit cu ea elegii și imnuri. Nu le-am scris, le-am trăit, le-am respirat. Nu știu, nu știu cum se va termina, ceea ce a fost deja e mai mult decât ceea ce încape în mintea mea. Iar mintea mea e fără vămi, nemărginită.

(Din volumul Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită și tot de el povestită, Editura Ramuri, 2009)

(sursa foto: verdenfata.com)

1.762 cititori