Gabriel Chifu 
Tanti Marioara și tanti Mary. Erau surori? Nu, nu e logic: practic, purtau același nume – Marioara, Mary! Atunci, ce erau? Verișoare sau mătușă – nepoată? Dacă l-aș iscodi pe Cristi, singurul dintre cei în viață care știe, m-aș lămuri. Dar n-am cum să-i cer ajutorul: regula acestor însemnări tocmai aceasta este – să mă descurc de unul singur, fără vreun plan prestabilit, sprijinindu-mă doar pe ce-mi amintesc eu, să cobor în memorie aidoma unui scufundător în apa adâncă, primejdioasă a mării, să cobor bucurându-mă când descopăr cioburile prețioase, aceste fleacuri, în fond, să le scot la suprafață și să încerc să le descifrez, să le pun în lumină, să recompun de unul singur vasul, întregul. Ce lipsește, lipsește, rămâne pată albă ca-n vechile manuscrise într-un fel de limbă coptă (limba memoriei mele, o limbă pentru un unic vorbitor!…).
Peregrin prin trecutul meu, peregrin cucerit de acest drum care se făurește pe măsură ce înaintez pe el, caut migălos pepitele de aur din memorie, mierea strălucind în unghere umbrite, lumina incomparabilă ce așteaptă uitată în creierul meu.
Pe tanti Mary așa o văd: fragilă, delicată, are o privire arzătoare și o piele translucidă, de sfântă. În momente diferite (în curtea casei sale de la Cioroiași, pe pajiștea verde, sub nuc, la umbră, degustând dulceață de vișine și bând apă proaspătă scoasă din fântâna de alături; sau acasă la noi, la Calafat, în sufrageria modestă; sau la Craiova, venită în vizită, ca și mama, la tanti Marioara…), ea rostește totdeauna aceeași frază (i se adresează de fiecare dată mamei): „Angelo, dacă aș putea eu să dau timpu-napoi!…”.
Are un mod special de-a vorbi: cuvintele ei sunt cumva lăcrimoase, parcă lichide, curg cum curge pârâiașul sau apa pe caldarâm, când plouă torențial. Eu, mogâldeață, sunt de față, cu urechile pâlnie, se varsă în mintea mea cuvintele sale și încep să lucreze, mă străduiesc copilărește să le înțeleg și nu prea izbutesc. Cum vine asta, să dai timpu-napoi? Adică să-l dai așa cum înapoiezi la bibliotecă o carte împrumutată, după ce ai citit-o? Nu, probabil că nu. Sau să-l dai înapoi ca pe limbile ceasului ori ca pe ciutura din care ai turnat apa în găleată și o lași să se-ntoarcă în fântână, coborând ușor lanțul, ori ca pe rola de film când fericitul operator de la cinematograful „Arta” din Calafat (nu-i mai țin minte numele) învârte invers manivela? Mai degrabă, mai degrabă astfel. Și ce obții dacă dai timpu-napoi? Ei, o mulțime de lucruri: de exemplu, te deplasezi cu o zi în urmă și-n loc să nu-ți faci temele la geografie, să te asculte și să te ardă cu o notă mică, ți le faci și scapi. Sau te duci și mai încolo, cu o săptămână în urmă, iar în dimineața tristă, în loc să-l lași pe câinele tău drag, Grivei, să umble brambura pe străzi, îl ții în lanț, el scâncește, suferă, dar nu-l mai calcă mașina și după aceea nu mai ești pus în situația să plângi de-ți sare inima din piept.
Ce mai, e o idee cum rareori mi-a fost dat să văd aceasta, să dai timpu-napoi: te plimbi prin viața ta, încoace și-ncolo, ca pe bulevardul cu castani din centrul orășelului nostru. Iar când ajungi într-o zonă care nu-ți place, o zbughești și te așezi în altă parte, ocolești răul.
Mă uitam la tanti Mary cu infinită admirație și mă întrebam: „Oare, dacă tot vorbește mereu despre asta, ea o fi reușit să dea, măcar puțin-puțin, timpu-napoi?”. Eu bănuiam pe atunci că da.
Și se pare că nu m-am înșelat pe de-a-ntregul: anii treceau, dar pe chipul său nu lăsau urme, fața îi rămânea tânără. Și-a îngropat toți apropiații. Și acum mai trăiește pe undeva, fragilă, cu pielea translucidă ca de sfântă.
Nu va fi dat ea timpu-napoi. Dar l-a ținut pe loc. Sau i-a încetinit inexplicabil cursul.
