Gabriel Chifu 
Tanti Marioara a spus visătoare: „Eu uit totul, încurc totul, nu țin minte nimic, nici măcar suferința, sunt ca râul pe luciul căruia nu rămâne nicio urmă, curge înainte senin, netulburat.”. După ce a rostit aceste cuvinte, a izbucnit în râs cu glas melodios, avea aerul că e împăcată cu soarta și cumva fericită. Era îmbrăcată într-o rochie de stofă fină, culoarea vișinei putrede, la gât purta un colier de perle, fumul aromat de la țigară se înălța subțire din port-țigaretul elegant, iar câinele ei iubit, Rex, care stătea lângă sobă, s-ar fi zis adormit, a ciulit deodată urechile. Eu am ținut minte cuvintele sale, le-am învățat pe dinafară, ca pe poezie, însă fără să le pricep prea bine. Abia mai târziu mi le-am însușit, convins că mi se potrivesc și mie, aproape mi se părea că nu le-am auzit de la ea, începusem să cred că le-am gândit chiar eu.
În schimb ei, de la un moment dat, fraza aceasta i s-a potrivit și nu prea. Oricum, seninătatea, împăcarea și acel vag sentiment de fericire s-au spulberat brusc, s-au dus pe apa sâmbetei. Era chiar într-o sâmbătă când s-a întâmplat. Au năvălit niște gealați peste ea, trăia singură, ăia au tunat și au fulgerat. Gata, așa nu mai merge, o așteptaseră destul să se mute, dar ea nu știe de vorbă bună, să-și strângă imediat ce bulendre vrea să-și strângă, că buldozerele sunt afară, nu mai e timp, începe demolarea casei sale, șantierul blocului întârzie din pricina încăpățânării ei, nu-și pot realiza planul…
Și chiar au trecut la fapte: au vrut s-o gonească din casă. Tanti Marioara a țipat ca din gură de șarpe. Sau de tigru sau de lup. S-a pus jos și n-a vrut să se miște din loc. Ăia nu s-au lăsat: i-au înghesuit într-o valiză câteva lucruri la întâmplare, haine, prosoape, câteva tacâmuri de argint, fețe de masă. Au învelit-o cu forța într-o haină de blană peste capotul de mătase și au aruncat-o în stradă. Câinele Rex, credincios, a-nsoțit-o lătrând ca apucatul. Suferința, despre care tanti Marioara crezuse toată viața că o ocolește, a izbit-o într-o clipă, s-a răzbunat cu vârf și îndesat!
De atunci, în stradă a locuit tanti Marioara: vara și iarna, o vedeai ici-colo prin Craiova, cu haina ei de blană, cu câinele ei din ce în ce mai costeliv și mai neputincios, cu valiza ei murdară în care aduna tot soiul de nimicuri. Adeseori se oprea în english-park și privea încremenită, ceasuri în șir, spre blocul urât care se ridicase în locul casei sale. Avea mințile rătăcite. Copiii alergau după ea și după câinele ei strigând: „Nebuna, nebuna!”. Aruncau în ea cu pietre, iar ea nu se ferea. Râdea nepăsătoare, dar râsul ei cel nou nu mai semăna cu cel de odinioară. Mormăind ceva, trăgea după ea valiza și câinele. M-am apropiat de ea în câteva rânduri, căutând s-o ajut, dar n-am izbutit, nu mă mai recunoștea, nu mai avea nevoie de unul ca mine, era dusă în lumea ei. Am încercat și să deslușesc înțelesul vorbelor sale, nici asta n-am izbutit.
Apoi am aflat că a murit. Au găsit-o în fața blocului cel urât, înghețată. Câinele său o veghea tăcut. N-am fost în stare nici măcar să plâng. Mi se încleștaseră dinții, gata-gata să o iau și eu razna.
Însă povestea ei nu s-a încheiat. După o vreme, tanti Marioara mi-a reapărut în fața ochilor. Apoi, a devenit o regulă. Când și când, se ivește și zice: „Eu uit totul, încurc totul, nu țin minte nimic, nici măcar suferința, sunt ca râul pe luciul căruia nu rămâne nicio urmă, curge înainte senin, netulburat.”. Pe urmă râde. Alteori zice „Angelo, vine demolarea peste noi!” și atunci nu mai râde, e desfigurată de spaimă.
Ah, port pururi vie în memoria mea moarta asta așa cum o biserică poartă în ea crucea!
