Gabriel Chifu 
La Calafat, de 1 mai, de 23 august, de 7 noiembrie, de 30 decembrie, se scoteau în stradă fotografiile împodobite ale tovarășilor. Noi ne zgâiam la ele intimidați de admirație: „Sunt oameni tari-mari, dacă au ajuns ei să conducă țara!” ziceam și ne alegeam fiecare câte un nume. Cel mai râvnit era Gheorghe Gheorghiu-Dej, eu nu-l apucam niciodată, revenea de drept lui Biță, șeful nostru. Mie îmi pica mai totdeauna Chivu Stoica și datorită potrivelii: Chivu, Chifu. Apoi ne băteam cu paloșele noastre cioplite din lemn de salcâm, nerăbdători să vedem cine învinge…
Când oboseam, ne jucam de-a „Ce e tatăl tău?”. La concursul ăsta locul întâi îl ocupa Mircea, tatăl lui era maistru la Depoul CFR. Nici Cornel nu era mai prejos: taică-său lucrase la partid, iar acum era director la Uzina Electrică. Până și Mitică, grasu’, se clasa mai bine: el măcar n-avea tată, era copil din flori. Biță nu stătea grozav, tatăl lui era pensionar, dar la el nu se punea, era cel mai mare, ne impunea respect. Oricum, de departe, cel mai rău cădeam eu: „Avocat”, spuneam cu jumătate de gură. „Ăăă, avocat!!…”, unii mă îngânau, alții râdeau de mine de-a dreptul, iar eu abia îmi țineam lacrimile. O, cât mi-aș fi dorit să am și eu un tată în rândul lumii, milițian, sau șofer, sau tâmplar, sau mecanic-auto.
În școala primară, am avut cinstea să fiu coleg de clasă cu Marian, băiatul tovarășului Mirea, președintele Sfatului Popular. A fost una dintre cele mai grozave întâmplări din viața mea de atunci. Uneori chiar mă chema la el acasă!, îl ajutam la teme. Uneori mă lăsa și să privesc la televizor, avea televizor, adus din Uniunea Sovietică, un televizor la care se prindeau cu purici bulgarii. Uneori tovarășul Mirea însuși îmi răspundea la salut, mormăind. De la începutul anului se știa că premiul întâi o să-l ia Marian. Lupta se dădea între noi, ceilalți, să dovedim că e ceva de capul nostru, cât despre el – era de la sine înțeles că e deasupra tuturor.
De 7 noiembrie a venit la noi în școală o tovarășă (soțul ei lucra la raion sau chiar ea lucra la raion, nu sunt sigur…). Fusese la Moscova și ne-a povestit ce lucruri nemaipomenite văzuse acolo: trenurile umblă pe sub pământ, opresc în gările aidoma unor palate de marmură roșiatică, iar scările merg singure, te duc în sus și în jos ca în basme. O ascultam cu urechile pâlnie și o credeam: ideea era că la Moscova ajunseseră în comunism, unde curg lapte și miere. Ardeam de nerăbdare, visam zi și noapte la clipa când o să ajungem și noi acolo. Eram curioși să aflăm dacă acolo, în comunism, oamenii mai mor sau nu. Noi bănuiam că nu.
(Din volumul Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită și tot de el povestită, Editura Ramuri, 2009)
În imagine, stație de metrou din Moscova (sursa foto: infotour.ro)
