Gabriel Chifu 
O vreme eu chiar m-am ocupat de scamatorii. De fapt, de o singură scamatorie, fundamentală. Așa cum vechii alchimiști aveau dorința să transforme o bucată de lut în aur pur, și eu am avut o nemăsurată ambiție: în sinea mea, am crezut că sunt capabil să-mi multiplic viața sau măcar să mi-o dublez. Am sperat că-mi pot desface, la propriu, ființa, trupul în mai multe părți și fiecare din ele să-și ducă traiul în voie, autonom. Astfel, în cursul acestei unice existențe, în cursul acestor ani preanumărați ce mi s-au încredințat, credeam că înmulțesc, de două sau de mai multe ori, timpul trăit, credeam că îmi sporesc viața, adică zestrea de miracol, adevărata avere.
Am fost trufaș, am fost doar naiv și prostănac, am fost zănatic, năzuind așa ceva? Poate că da: și atunci merit să fiu judecat cu asprime pentru erezia mea. Sau poate că nu: uneori chiar mi s-a părut că, puțin-puțin, am izbutit în această încercare mai degrabă neomenească, în acest exercițiu plin de nechibzuință în care m-am prins cu devoțiune; și-n clipele în care am avut impresia că am reușit, m-am simțit fericit.
Fericirea are pentru fiecare alt chip și se ajunge la ea în mod ciudat, fără reguli prestabilite. Nu există drumuri deja trasate care să ducă la ea, nu există chei care să-i deschidă poarta. Se ajunge la ea și așa, cum am povestit aici, prin îndoielnice scamatorii de acest fel, intrând în aceste nișe ale realului, ale timpului, pe care fiecare le făurește și care, din afară, nici nu se văd, nici nu contează și adeseori n-ascultă de codul comun…
Da, multă vreme am înotat în două ape deodată. Da, multă vreme am pășit pe două drumuri deodată. Da, multă vreme mi-am petrecut nopțile în două paturi deodată. Așa funcționam, mărturisesc.
Astăzi, însă, mă strâng de pe unde eram împrăștiat, m-adun în mine însumi. Sunt altul astăzi: împuținat și simplu. Bogat în sărăcia mea. Las razele și vântul să mă spele. Și pâlpâi, pâlpâi ca o candelă.
