Pomul de Crăciun

Oficial venea Moș Gerilă, asta ne învățau la grădiniță, la școală, dar, în fapt, venea și Moș Crăciun. Tăcut, discret, venea. Eu pe el îl așteptam. Părinții mei mă-ncurajau să-l aștept pe el. Iar el își lăsa darurile sub pom. Pomul era, așadar, foarte important, nu putea să lipsească. Însă la noi în orășel, în acel an, nu s-au găsit brazi de vânzare. Sufeream amarnic că n-o să am brad, plângeam în hohote. Mama l-a rugat pe tata să rezolve într-un fel această copleșitoare problemă. Iar lui i-a venit o idee salvatoare, să-l caute pe un prieten de-al său, director la Liceul Agricol.

Drept care tata m-a luat de mână și ne-am dus la acea cunoștință. Avea biroul într-un palat. Iar în curtea palatului (în fapt, nu curte, ci un parc cu alei, seră, fântână arteziană…) creșteau doi arbori care rămâneau verzi și în timpul iernii (semănau cu brazii fără a fi chiar brazi). Ideea tatei era să-l înduplece pe director să taie o creangă din copac și aceasta să joace pentru mine rolul de pom de Crăciun și astfel să-mi ia suferința cu mâna.

… Directorul avea biroul într-un palat?! Chiar așa: acolo funcționa școala de tractoriști (școala agricolă?), într-un palat. Intrarea era monumentală, străjuită de doi lei sculptați în piatră. Am urcat câteva trepte. Tata a apăsat pe clanța unei uși imense, grele, din fier forjat și din sticlă, abia a deschis-o.

M-am pomenit iar în fața unei scări de piatră lucitoare („E marmură”, mi-a explicat tata…). Am pășit pe ea. De-o parte și de alta, pereții erau acoperiți cu oglinzi, care îți arătau trupul înmiit. („Sunt oglinzi venețiene”, a continuat tata inițierea, văzând cât de impresionat eram.)

Într-adevăr, palatul acela era de o frumusețe care-mi tăia respirația, aproape și uitasem de ce venisem acolo, toată atenția îmi era atrasă acum de această construcție, trecându-i pragul parcă intrasem într-o poveste. Cum de altădată se făureau asemenea minuni și cum de astăzi se fac case atât de mici și de urâte? Nu înțelegeam.

Directorul ne-a întâmpinat hâtru. Râdea și i se vedeau dinții de aur când râdea. Spinoasa noastră problemă, creanga de conifer, a rezolvat-o cât ai bate din palme. Pe urmă a stat la taclale cu tata. Nu tot ce povestea era de râs, dar el râdea tot timpul, părând că nimic nu-l atingea. De exemplu, i-a spus tatei că „ăia de sus” (n-am priceput imediat despre cine vorbea…) erau foarte deranjați de orice amintea de „marea moșierime”, „se-nfuriau, parcă turbau” și dăduseră ordin să se scoată din palat tot parchetul din lemn de cireș și să fie înlocuit cu dușumea frecată cu motorină. Scoseseră și clanțele adevărate, „feronerie adusă din Italia și Elveția” și puseseră în loc „clanțe de-astea muncitorești”. Când a rostit cuvântul „muncitorești”, directorul a izbucnit iar în râs și m-am mirat ce găsea el de râs în istoria asta.

Și a mai râs o dată total aiurea în cursul acelei vizite. Atunci râsul său chiar m-a durut, mi-a scrijelit sufletul pe viață. În biroul său, directorul avea o vitrină de sticlă în care străluceau tot felul de fructe: mere, pere, dar și caise, gutui ori prune. Arătau grozav și îmi închipuiam că trebuie să fie și grozav de gustoase. Priveam cu coada ochiului spre ele și-mi lăsa gura apă. Directorul și-a dat seama, a deschis vitrina și mi-a oferit un măr roșu, apoi nu mi-a mai acordat nicio atenție, s-a apucat iar de discuții cu tata. De fapt, doar se prefăcea că nu e atent la mine, în realitate mă urmărea să vadă ce fac. Eu am rezistat o vreme și apoi naiv am mușcat cu poftă din mărul paradisiac. Era să-mi rup dinții. Directorul a izbucnit în râs, asta așteptase, își bătuse joc de mine, mărul era de ghips, arareori m-am simțit atât de umilit. De atunci nu mai am strop de încredere în oamenii care râd tot timpul și care, atunci când râd, își dezvăluie dinții de aur (deși dinți de aur avea și Olimpia, iar pe ea o simpatizam…).

(sursa foto: transportparis.blogspot.ro)