Oameni din Calafat

Doamna Pârvulescu era cea mai bună prietenă a mamei. Profesoară de franceză. Iar soțul ei, tot profesor, preda latina. Despre el, doamna Pârvulescu povestea, pe jumătate intrigată, pe jumătate încântată, că este atât de pedant (nu știam ce înseamnă cuvântul pedant, așa că m-am dus, am luat dicționarul limbii române, ediția 1958, un ceaslov cât toate zilele cu coperte îmbrăcate în pânză gălbuie pe care-l cumpărase tata și se semnase pe el av. I. Chifu, am căutat și am aflat înțelesul, dar tot nu m-am lămurit pe de-a-ntregul…), încât niciodată nu iese din casă fără cravată. Odată, când era concentrat și purta uniformă militară, a venit la poarta lui, cu mașina, colonelul, comandantul adică, l-a claxonat, avea ceva important să-i comunice, dar el, domnul Pârvulescu, nu și-a făcut apariția până nu s-a îmbrăcat cum se cuvine și nu și-a potrivit nodul de la cravată. Cert este că acel comandant nu l-a mai așteptat, și-a pierdut răbdarea și a plecat. Istoria asta m-a tulburat, iar pe domnul Pârvulescu îl găseam un personaj destul de ciudat și greu de descifrat: chiar așa, să ții atât de mult la bucata aia de mătase înfășurată în jurul gâtului?!…

Ai mei se mai vizitau și cu familia Diaconeasa. Amândoi, dascăli. Doamna era foarte distrată. Într-o zi a plecat în oraș încălțată cu un pantof de un fel și cu altul de alt fel. Pe mine m-a pufnit râsul când am auzit tărășenia relatată chiar de persoana în cauză. Îmi era clar că nu se cade să râd, dar nu m-am putut abține și am zbughit-o de acolo, să nu o fac de rușine pe mama, că sunt un copil prost crescut.

Dintre colegii de barou ai tatei, îl țin minte pe avocatul Popa. Era mai exact, mai puțin risipitor decât tata (a strâns bani și a reușit chiar să-și cumpere o casă undeva mai la marginea orășelului). Avea o bibliotecă formidabilă, când ajungeam pe la el răsfoiam îndelung, bucuros, volumele și la sfârșit îmi împrumuta câte o carte (așa am citit primele pagini din „Don Quijote”, o ediție ilustrată…).

O altă prietenă a mamei era Olimpia. Soția unui stomatolog pe nume Stoianovici. Trupeșă, frumoasă, cu un râs memorabil: nestăvilit, cristalin care lăsa să i se vadă dinții de aur, strălucitori. (Mi se părea o chestie grozavă să ai dinți de aur, nu oricine avea.) Dar nimic n-a mai rămas din râsul ei ca o cascadă limpede. Într-o noapte au venit cu duba și l-au ridicat pe bărbatul ei, stomatologul. (Așa se întâmpla: te pomeneai cu ei în miez de noapte la ușă, te luau, te suiau în dubă și dus erai, praful și pulberea se alegeau de viața ta…) Explicația oficială era că i-au descoperit în casă aur nedeclarat. Dar ai mei, seara, acasă, pe șoptite, ziceau că asta e de ochii lumii, de fapt l-au arestat pe motive politice. „Cum vine asta?”, întrebam. Mama exclama: „Vezi-ți de treaba ta, astea nu sunt discuții pentru copii.”. Tata era mai îngăduitor și-mi explica: „Domnul Stoianovici i-a supărat pe cei care ne conduc. Sau, poate, cuiva mare și tare nu-i plac ochii lui.”. Recunosc, nu mă mulțumea cine știe ce răspunsul. Cum adică să nu-i placă cuiva atât de tare ochii domnului Stoianovici, încât să-l bage la pușcărie?!… Ca să nu spun că domnul Stoianovici purta ochelari cu lentile groase, prin care nu-i zăreai ochii, așa că nu avea nici ce să-ți placă, nici ce să nu-ți placă la ei… Frate-meu, elev de liceu, a dat glas altei teorii: îl arestaseră din cauza numelui, nu suna deloc românește, ci sârbește, iar noi cu Tito nu ne înțelegeam deloc, în ultima vreme…

(sursa foto: skyscrapercity.com)