Gabriel Chifu 
De curând am fost la Calafat, pe urmele mele. Ce speram, să mă regăsesc? Mărturisesc că da.
Cum am ajuns, m-am grăbit spre casa unde mi-am petrecut copilăria. Am cerut voie proprietarului (altcineva, cu totul altcineva decât știam eu…) să mă lase să intru puțin în curte. Omul o fi crezut că sunt vreun comis-voiajor, că am să-i ofer ceva spre cumpărare. Sau poate sunt interesat să-mi vândă casa. Ori poate sunt doar un nebun, e plină lumea de nebuni: s-a cam codit, m-a privit pe sub sprâncene cu neîncredere. Până la urmă s-a înduplecat, l-o fi convins zâmbetul meu blând, inofensiv.
Acolo unde fusese casa noastră, casa aceea despre care am scris aici (când bătea vântul mai tare, aveam sentimentul că doboară pereții firavi…), acum era o grădină, fuseseră plantate răsaduri de roșii. Oamenii își ridicaseră o locuință nouă, solidă în altă parte a curții. M-am plimbat printre vrejurile de roșii: din sufragerie, unde mama își dădea cu lavandă, cu pudră și ruj în fața oglinzii mari, când se pregătea să iasă în oraș cu doamna Pârvulescu și până în dormitorul părinților, apoi am pășit până în camera noastră, a băieților, încăpere care în ultimii ani, de când Cristi devenise student și se dusese la Timișoara, rămânea peste iarnă neîncălzită. Roșiile erau mari, pârguite, miroseau plăcut-pătrunzător. Ce le cocea? Amintirea noastră, sufletele noastre consumate în spațiul acela și depuse acolo, intrate în pământ ca un zăcământ neobișnuit? Poate că da, mi-ar plăcea să cred.
Am plecat amețit din strada A. I. Cuza nr. 49 (e prima mea adresă de pe buletin, multă vreme după ce părăsisem orășelul, domiciliul meu încă mai figura acolo…). Tocmai cădea seara. Și-n umbrele pe care lumina împuținată le lăsa în aerul așezării mi-am încordat privirea căutând să deslușesc silueta tatălui meu întorcându-se acasă sau pe a mamei intrând într-o prăvălie. N-am izbutit să-i văd, mi-a fost peste puteri: mai erau acolo oare, întipăriți vag în aerul de Calafat? Eu nădăjduiam că da, însă nu i-am văzut. M-am dus prin toate locurile care-mi aminteau de ei, zadarnic, nu i-am zărit. Cum nu i-am zărit nici pe atâția apropiați, copii sau oameni mari.
M-am umilit atunci, m-am întors spre cel înaripat, care e invizibil, dar care, sunt sigur, se află mereu în spatele meu și mă păzește, m-am rugat să mi-i întoarcă el, cu puterile lui ciudate, pentru o secundă măcar să-i mai văd. El m-a scos și din alte situații fără ieșire, el a mai făcut și alte minuni pentru mine, poate și acum îmi va întări privirea și am să-i zăresc, trecând vii.
Nu, nu, am simțit că a ridicat din umeri a neputință și i-am citit gândurile: O, cum de nu pricep?! Calafatul acesta la vedere e diferit, i s-au schimbat configurația, clima și geografia, el n-are nicio legătură cu lumea mea. Lumea aceea este scufundată în memoria mea, e interioară, e pierdută, fără biata mea aducere-aminte ea nici nu există.
M-am urcat în mașina cu care sosisem și am pornit val-vârtej din acest orășel străin-indescifrabil, nu în afară se cade să caut, ci doar înăuntru. Un gând nu-mi dădea pace, de fapt o imagine pe care, parcă, mi-o amintesc dintr-un film, de nu cumva am mai potrivit-o eu în minte: o pungă de plastic e purtată de vânt și nimerește într-o creangă. Acolo ea va supraviețui și mamei mele, și tatălui meu, ea ne va supraviețui tuturor, ea va supraviețui muntelui de sentimente și de gânduri din noi, ea se va dovedi triumfătoare-nemuritoare și noi, niște efemeride.
