Gabriel Chifu 
Altădată mă inițiam în geometrie, în algebră, în matematici speciale, învățam demonstrația la teorema lui Gauss, îmi era cunoscut sistemul numeric binar.
Altădată studiam complicate teorii fizice și astrofizice, chimie și biologie, structura atomului și nașterea Universului.
Altădată deslușeam cum funcționează motorul cu aburi, calculatorul, cum transformă turbina energia apei în curent electric.
Altădată îmi erau familiare dioda, condensatorul și rezistența electrică sau raportorul, logaritmii, integralele, teoria probabilităților.
Altădată mă străduiam să înțeleg principiile muzicii și ale desenului, altădată mă obsedau numărul de aur, armonia, Graalul, altădată mă pasionau ziguratele, propileele și piramidele.
Altădată mă interesa istoria Romei, a Atenei, a Franței, a Țării Românești. Altădată ascultam Mozart, Ceaikovski și Händel.
Altădată nu mă puteam închipui fără filmele lui Wajda, Tarkovski. Altădată voiam să deprind limbi străine, reguli gramaticale, eram atras de religia hindușilor, de ritualurile celților, mă dedicam șahului, problemelor de logică, teatrului, mișcării astrelor, altădată eram un înfometat de lectură diversă. O, da: altădată alergam în mai multe direcții deodată, convins că o să ajung unde trebuie.
Astăzi aproape am uitat toate acestea. Chiar le-am uitat, le-am uitat, le-am uitat. De nimic nu mai sunt sigur, știu atât de puține lucruri, bâjbâi, mă-ncurc, însăilez. Astăzi mă simt aidoma unui mic parc care, înghițit de ierburi haotice, s-a resălbăticit.
Nu mai am cunoștințe, le-am uitat, le-am pierdut. Trec prin viață cum trece prin muzică un instrumentist orb, care cântă din instinct, după ureche. Am uitat, m-am împuținat. Dar sunt mai sărac astfel?
Astăzi nu mai pricep decât înțelesul a patru verbe: a călători, a scrie, a iubi, a crede. Prin hoinăreală mă pun în oglindă cu alții, mă multiplic, sporesc. Prin scris, singura mea știință nesigură, găsesc metafore, iar ele sunt răspunsuri la întrebări ciudate. Iar prin iubire ating o deplinătate care-mi spune ceva despre Dumnezeu. În El cred, pe El necontenit, pretutindeni Îl caut, dar arareori Îl întrezăresc, fiindcă fără număr sunt slăbiciunile mele și neînsemnată mi-e iscusința.
M-am împuținat, dar am și sărăcit? Oricum, o aud, se apropie o liniște mare. Clipocitul valurilor, țârâitul greierilor, licăritul stelelor o vestesc. O liniște mare care pe toți ne acoperă, pe toți ne acoperă cum îi acoperă lava Vezuviului pe mesenii ce veseli, trufași, fără griji tocmai ciocnesc paharele.
