Istorica vizită la Viena a lui Vasile Dumitrel

Vasile Dumitrel era redactor la ziarul județului, „Drum drept”. Acolo l-au prins evenimentele din decembrie 1989. În acele zile, el se uita cu luare-aminte la tot ce se petrece în jur și nu-i venea să creadă, se minuna, se mai și speria, își făcea și semnul crucii (rămăsese cu obiceiul ăsta din copilărie, de la țară, de la bunică-sa, înainte și-l făcea pe ascuns, că nu era voie, dar acum nu se mai ferea!…), dar pufnea și în râs: până în urmă cu o săptămână, șefii îi ceruseră să laude cu convingere partidul, iar acum aceiași inși îi ordonau să-l înfiereze cu mânie. Însă degeaba au schimbat macazul, toți cei din conducerea ziarului au fost dați afară, s-au instalat alții, care au pus alt nume ziarului, un nume pentru vremurile noi, „Monitorul”.

Cu noroc, Vasile Dumitrel a supraviețuit furtunii, a fost păstrat în redacție: erau alții cu păcate mai mari decât ale sale, au fost măturați înaintea lui, când urma el la rând, cei din fruntea gazetei și-au dat seama că trebuie să se oprească, nu mai aveau cu cine să facă ziarul, nou-veniții aveau gura mare, dar puțină pricepere.

Încet-încet, Vasile Dumitrel și-a consolidat poziția în noua orânduire haotică, o poziție mijlocie: tot nu scăpase de uluială privind la ce se întâmplă, dar învățase să și-o ascundă, simula foarte bine acomodarea cu exigențele perioadei. Așa se face că în 1992 a fost trimis în străinătate, „pe linie profesională”, la invitația unei organizații umanitare austriece, un stagiu de o săptămână la Viena.

A călătorit cu trenul până acolo, gazdele au trimis pe cineva să-l aștepte la gară, omul l-a instalat la hotel, i-a dat niște bani de buzunar și l-a lăsat în plata Domnului: să se descurce, să vadă, să cunoască, să descrie ce vede. A venit la sfârșit și l-a condus la tren.

Săptămâna petrecută de unul singur n-a fost ușoară, ba chiar s-a dovedit un coșmar. De ce? Păi Vasile Dumitrel nu mai călătorise niciodată în străinătate. Fusese doar în București și în diverse localități din țară și, cu precădere, din județ. Realizase reportaje despre cooperative agricole, combinate chimice, cantine muncitorești, ridicarea de podețe și electrificarea unor comune. Crezuse că această experiență-i ajunge ca să dea piept cu Viena. Ei bine, nu. Măcar de-ar fi nimerit și el, la prima ieșire peste graniță, altundeva, într-un loc mai modest, la Chișinău sau la Sofia, dar picase tocmai în strălucirea aia, în luxul ăla, care puteau lua mințile oricui, nu doar pe-ale lui, așa neumblat cum era!… Desigur, nu știa nicio boabă de germană și nicio altă limbă străină (liceul și-l terminase târziu, la seral, fusese promovat din fabrică…), ceea ce îi îngreuna și mai tare misiunea.

Oricum, totul i-a ieșit pe dos acolo. N-a știut cum să ceară de mâncare la un bufet și-n loc de friptură, i-a adus chelnerul o plăcintă cu mere, a cumpărat o bere și berea cu pricina avea gust de scorțișoară, i s-a întors stomacul pe dos. A mers să mănânce într-un expres, a pus pe tavă o farfurie în care era un rulou de carne, dar n-a găsit pâine, zadarnic a cerut cu glas apăsat pâine, pâine, ăia nu l-au înțeles, nu i-au dat, a fost nevoit să mestece carnea goală, doar cu legume, ceea ce el nu era în stare, îi venea greață, unde mai pui că atunci când a tăiat ruloul, a dat peste boabe de porumb, asta l-a intrigat rău de tot, bătuse el atâta drum, plătise el atâta bănet pe porția aia ca să mănânce boabe de porumb! Asta ar fi putut foarte bine s-o facă la el acasă, în satul din Dolj, se găsea porumb cât vrei!

Dar relele s-au ținut lanț de el: nu nimerea intrarea și ieșirea dintr-un imobil, de fiecare dată dădea să iasă pe la Eingang și să intre pe la Ausgang, de fiecare dată trăgea de-o ușă când s-ar fi cuvenit s-o împingă și invers. Iar în cameră, totul se adeverea potrivnic, avea de înfruntat o conspirație: n-a reușit să deschidă fereastra, până la urmă, tot învârtind de maneta aceea, geamul s-a deschis, dar nu ca orice geam, ci numai partea de sus, de s-a speriat că l-a stricat și o să-i cadă în cap. Probleme insurmontabile a întâmpinat și în baie: n-a izbutit decât după chinuitoare încercări care-au durat vreun ceas să descopere butonul care să pornească apa de la closet. Cât despre duș, până n-a pândit femeia de serviciu s-o întrebe în limba surdo-muților, n-a fost chip să-l folosească, fiindcă dușul respectiv n-avea robinet, cum se obișnuiește, ci altceva, tot un fel de manetă de care mișcai încoace și-ncolo.

Trei zile încheiate a durat lupta lui Vasile Dumitrel cu Viena. Ieșea dimineața din hotel și o lua pe jos (nu folosea metroul sau tramvaiul, îi era frică să nu se încurce), avea încredere în mersul pe jos, firea lui de țăran îi spunea asta… Apuca pe o stradă dreaptă plină de magazine sclipitoare și ajungea undeva unde bănuia că e centrul: fiindcă acolo palatele se-nșirau ca mărgelele pe ață, era potop de omenire din toate colțurile pământului, toți se vânzoleau, făceau poze și pe fețele lor se citea încântarea, iar vitrinele arătau atâta bogăție, de mintea lui Vasile Dumitrel nu putea să cuprindă. Seara, Vasile Dumitrel făcea calea întoarsă, rupt de oboseală. În a treia seară, din senin l-a podidit plânsul: l-a apucat așa o disperare, ce loc frumos e ăsta și ce tâmpit e el și ce viață de mizerie dusese el până atunci! Da, plângea ca un copil și se gândea la toate astea. Și s-a recunoscut învins. Următoarele patru zile n-a mai părăsit camera de hotel. Decât o dată, când s-a repezit până la o alimentară de alături și a cumpărat pâine, câteva cutii cu brânză topită și trei sticle cu apă (și cu asta a dat greș, apa avea gust acrișor de lămâie, nu i-a plăcut, dar a băut-o așa…).

În ultima zi, când a venit să-l conducă la gară, austriacul care-l avea în primire l-a găsit pe Vasile Dumitrel schimbat: tras la față, îngândurat, cu privirea pierdută: „Herr Dumitrel, Alles ist in Ordnung?”. Vasile Dumitrel n-a înțeles, dar a dat din cap și a zâmbit.

Când a ajuns în țară, Vasile Dumitrel s-a grăbit să meargă la restaurantul lui preferat din centru, de lângă redacție: a comandat ciorbă de burtă, mici, sarmale, ceafă de porc cu cartofi prăjiți și murături, a băut țuică și o sticlă de Cabernet. Credea că are să crape. N-a crăpat. Se simțea bine. Dar se simțea și trist, în sinea lui recunoștea că e un înfrânt, nu-i priise la Viena, nu era făcut pentru atâta măreție, viața lui e una măruntă, într-o urbe măruntă. Și a jurat că nu o să mai calce niciodată în străinătate. Și s-a ținut de cuvânt.