Gabriel Chifu 
În copilărie, mintea îmi era neîncetat asaltată de tot soiul de cuvinte noi, al căror sens nu-l pătrundeam. De exemplu, cuvântul tranzistor. Când fratele meu, Cristi, l-a pronunțat, parcă m-a electrocutat: ce poate să mai fie și asta? Nedumerit, prostit, stăteam în fața acestui cuvânt ca un vițel la poartă nouă. Și nu numai eu, ci și Nelu, mama-mare, Florica (ne aflam la Cioroiași toți…). Cristi ne-a explicat pe înțelesul nostru, al amărâților: „E un fel de cutiuță de ebonită și sticlă, cu mâner, în care se adăpostesc glasuri de oameni și muzici, e un fel de radio, dar pe care poți să-l iei după tine, unde poftești, peste tot…”.
Tot la Cioroiași am auzit întâia oară expresia pui congelat. Pui știam ce este, doar curtea noastră de acolo era plină de pui, dacă o fi vorba despre același pui!… Dar congelat, cum adică pui congelat?!… De data aceasta, cea care ne-a lămurit a fost mama: „Da, e vorba despre același pui, dar înghețat bocnă, tare ca piatra, spargi cu el capul omului. Puiul stă așa luni în șir, ani și pe urmă îl dezgheți și-l mănânci.”. „Adică, în loc de puii noștri din curte, frumoși, îngrijiți, hrăniți cu boabe, pe care-i alege Găbișor, pe care-i prinde și taie Nelu, pe care îi curăță bine de pene cu apă clocotită și-i pigulește Florica și pe care îi perpelim noi în țest, să ne hrănim cu mortăciunile alea înghețate, cumpărate de la magazin?”, s-a mirat mama-mare și temătoare și-a făcut semnul crucii.
Un alt cuvânt bizar, a cărui semnificație, când am deslușit-o, mi-a dat fiori, a fost cuvântul bloc. Tocmai săpaseră și la noi în Calafat, în centru, vizavi de parc, o groapă mare unde noi, copiii, găsiserăm un loc de joacă perfect. Treceam într-o după-amiază prin fața acelei gropi împreună cu mama și cu doamna Pârvulescu, care a comentat: „Am auzit că aici o să ridice și la noi primul bloc.”. Am întrebat-o pe mama curios ce e acela bloc. Ea mi-a spus grăbită: „Un fel de casă peste casă, așa cum ai văzut în fotografii sau în filme.”. Apoi a continuat către prietena sa: „N-aș sta la bloc pentru nimic în lume.”. Nu-mi era clar de ce nu-i surâdea ideea asta mamei și-am vrut s-o mai iscodesc, zicându-mi în gând că, totuși, poate fi distractiv să ai casa așezată deasupra altor case, spre cer. Dar doamna profesoară a limpezit lucrurile, întărind spusele mamei: „Nici eu, în ruptul capului. Sunt niște locuințe ca vai de lume, cu camere mici, cât cutiile de chibrituri, te sufoci în ele și nici nu ai curte, nu mai simți sub picioare pământul, iarba, nu mai poți să ții vreun animal pe lângă casă, să sădești un pom, o floare.”. Asta, da, m-a convins: mi s-a părut un viitor nespus de trist, când am intrat în parc și cele două prietene s-au așezat pe o bancă, eu chiar m-am retras după o tufă și am vărsat câteva lacrimi gândindu-mă la cât de rea ar fi viața la bloc… (Precizare: spre nefericirea lor, doamna Pârvulescu și soțul său, peste vreo câțiva ani, au ajuns să locuiască chiar în acel bloc!…)
Însă cel mai tare m-a speriat cuvântul demolare. Eram la Craiova, la o mătușă de-a mamei, tanti Marioara. Ea era doamnă mare, avea casă cu etaj, boierească, în centru, lipită de casa albă. Cuvintele acestea noi, neînțelese au toate o însușire comună: impresia pe care ți-o lasă ele depinde de împrejurarea în care-ți sună-n ureche, de cursul frazei, de cine le rostește și de cum sunt rostite.
Cuvântul demolare l-am auzit de la tanti Marioara. Tocmai sosisem cu mama de la Calafat când ea ne-a întâmpinat cu această propoziție: Angelo, vine demolarea peste noi! Mărturisesc: eu am crezut atunci, în prima clipă, că demolarea e o ființă, o persoană, cineva foarte rău care vine și aduce numai nenorociri. Fața înfricoșată a mătușii noastre îmi traducea astfel, de netăgăduit, acest cuvânt încifrat, afurisit: avea o mină tanti Marioara de parcă demolarea era totuna cu sfârșitul lumii. Și pentru ea chiar a fost.
