Gabriel Chifu 
Ajunsesem la Craiova, la tanti Marioara. Cum am povestit deja, orașul acesta mă năucise din prima clipă, seara, cu luminile sale, cu mirosurile sale puternice, de neuitat, cu muzica sa (glasuri omenești amestecate cu claxonul mașinilor, cu acea respirație vie-sacadată a motoarelor…). Sosit din târgușorul meu ațipit, Craiova de atunci se adeverea un spectacol nesfârșit, ca Parisul sau New York-ul, mai târziu.
Mogâldeață în vârstă doar de vreo cinci ani, eram totuși atât de tulburat de ce vedeam, că în prima noapte acolo m-am perpelit și nu prea am închis ochii.
A doua zi dimineața m-a luat un unchi (nu-i mai știu numele, mă încurcam între atâtea rude, nu înțelegeam încă legăturile de sânge dintre ele, cred că era fratele mamei mamei mele, purta mustață, era tacticos, mi se părea fără vârstă…). El s-a oferit să mă plimbe prin centrul Craiovei. M-am lăsat în seama lui, n-am fost atent la traseu. Îmi amintesc doar că el mă ducea de mână, pășeam amândoi pe o stradă pietonală (Strada Unirii?…) și deodată m-am pomenit în fața unui magazin de jucării. Mi s-a tăiat respirația: vitrina gemea de lucruri splendide pe care mi le-aș fi dorit. Dar mai cu seamă, trona în mijloc un urs uriaș, din pluș, cu ochi de sticlă, care părea însuflețit și care se învârtea pe un fel de podium ce imita un teren accidentat, cu iarbă și pietre. Vai, ce jucărie, era cel mai frumos urs din lume, nu mai izbuteam să-mi dezlipesc ochii de pe el.
Cu unchiul meu cel tacticos am făcut calea întoarsă, dar ceva nu era în regulă cu mine: cred că doar trupul meu firav pășea alături de el, inima îmi rămăsese acolo, la magazinul de jucării.
Și chiar în după-amiaza acelei zile s-a dovedit că acesta era adevărul. Tanti Marioara și mama m-au trimis jos, în english-park, împreună cu o fetiță din vecini (și ei i-am uitat numele…), să mă joc. Acolo ea și-a găsit prietenii și de mine nu i-a mai păsat: ei se jucau veseli, iar pe mine nu mă băgau în seamă. Asta se întâmplă des cu copiii, îi înțeleg pe aceia, eram un străin pentru ei, veneam și dintr-o localitate prăpădită de care mai mult ca sigur n-auziseră niciodată, nu prezentam niciun interes pentru ei. M-am retras pe o bancă și, necăjit că prezența mea acolo nu contează, am plecat tiptil, un gând îmi încolțise în minte: să mai văd o dată ursul extraordinar, să merg de unul singur să-l caut!…
Mi-am stors mințile să-mi aduc aminte pe unde o luasem dimineața, împreună cu unchiul. M-am apropiat de o clădire imensă (prefectura de astăzi?…), am ajuns la un capăt al său, am privit după colț: pe aici? Nu, parcă nu pe aici. Am pornit în direcția opusă. Acum, dacă reconstitui drumul, e vorba de două-trei sute de metri, dar atunci, ce aventură era totul, distanțele îmi păreau imense, totul era aventuros și riscant, ca un mers pe sârmă, deasupra prăpastiei, mă simțeam ca un fel de Marco Polo, Cristofor Columb sau ca un astronaut care pășește pe Lună.
Cert este că am găsit magazinul visat. Mi-am lipit fața de geamul vitrinei și am privit extaziat dragul de urs, nu mă mai săturam privindu-l. Pe urmă m-am îndepărtat și m-am uitat la el sorbindu-l, din diverse unghiuri. M-am așezat pe bordură și l-am privit și de acolo și iar am venit aproape și mi-am lipit fața de vitrină. Habar n-am cât am stat în locul ăla fermecat, am uitat de mine.
Într-un târziu, m-am înapoiat binișor acasă la mătușa mea. Drumul de întoarcere a fost floare la ureche, acum îl înregistrasem în minte.
Între timp, mama, tanti Marioara, unchiul cel tacticos, alte rubedenii se dădeau de ceasul morții: „Doamne, ce s-a întâmplat cu copilul, a dispărut copilul, s-a pierdut, l-or fi furat țiganii!…”.
Când m-au zărit viu și nevătămat, intrând pe ușă cu o mină liniștită, și-au făcut semnul crucii. Mama plângea, m-a luat în brațe și m-a strâns la piept, a început să mă sărute. „Unde-ai fost?”
Le-am povestit: m-am dus să mai văd o dată ursul. Și-au făcut iarăși cruce. S-au mai liniștit și au început să mă mustre: „Tu știi ce puteai să pățești? Să nu mai faci asta niciodată!…”
Mărturisesc că nu prea i-am ascultat. De atunci, mi s-a întâmplat de multe ori în viață să mă rătăcesc pornind în direcții necunoscute și periculoase, fascinat de cine știe cine, de cine știe ce. În atâtea rânduri aș fi putut s-o pățesc, să-mi rup gâtul. Până acum, însă, de fiecare dată, am găsit drumul de întoarcere. Exact ca atunci, la început.
(sursa foto: L.M.M.)
