Gabriel Chifu 
În viața fiecăruia există măcar o clipă de diamant.
Dar ce înțeleg eu prin clipă de diamant? Aș zice: e clipa când te simți infinit, când îți cresc brusc aripi și îți stă la îndemână să zbori, când fericirea, ca adierea dimineții, îți învăluie făptura. Clipa de diamant vine în viața ta pe neașteptate, nu când o chemi tu, ci când îți este hărăzit să vină.
Mie, de pildă, prima oară, mi s-a întâmplat să trăiesc o asemenea clipă într-o dimineață mohorâtă de toamnă târzie. Ajunsesem și eu elev de puțin timp, adică intrasem în rândul oamenilor serioși, mă aflam în sala de clasă, la școala mea, însăși școala, Școala Generală numărul 2 din Calafat. Țin minte parcă ar fi fost ieri: eram cam neatent, cam adormit în dimineața aceea, vremea trăgea la somn, priveam pe fereastră cu mintea dusă hăt, zburând și ea împreună cu stolul de ciori care, croncănitoare, dădeau din aripi pe cerul de plumb.
Deodată m-am trezit din cucăiala leneșă și din visare. Doamna învățătoare (ni se cerea să-i spunem tovarășa, dar pe mine mă învățaseră acasă părinții să-i spun doamna…), o femeie neîntrecut de bună, inteligentă și delicată, care purta un nume exact pe dos decât îi era firea (o chema doamna Mocofan…), a început să ne explice, înainte de vreme (când, desigur, n-aveam cunoștințele trebuincioase, subiect, predicat…) ce este aceea o propoziție. La sfârșit, ca să se convingă că am priceput cât de cât, ne-a pus să dăm exemple. Întâi nesigure și doar câteva, mâinile colegilor mei s-au ridicat firave, arătând că vor să răspundă. După prima propoziție glăsuită și apreciată ca fiind bună, Ana are mere, toți cei din clasă au pornit să fluture mâinile pe sus și s-o mitralieze pe doamna învățătoare: Mama are pere, Tata merge, Fratele meu doarme și tot așa.
Eu stăteam pe gânduri, nu ridicam mâna, mi se aprinsese mie un beculeț în creier, găsisem eu ceva, dar era prea complicată întocmirea mea verbală, avea prea multe vorbe și nu prea mai știam dacă nu cumva am rătăcit printre ele tocmai „cuvântul care numește acțiunea”. În cele din urmă, ca să nu rămân de rușine că nu sunt în stare să zic și eu o propoziție ca toți ceilalți, mi-am luat inima în dinți și am ridicat mâna. Când doamna Mocofan m-a îndemnat „Ia s-auzim, Chifu…”, am tras adânc aer în piept să-mi înving temerile și am rostit copleșit: „Noaptea și-a lăsat mantia înstelată peste orașul adormit.”.
În clasă a coborât o liniște mare. Colegii mei erau derutați și dezamăgiți ce păsărele îmi mai zboară și mie prin cap! Cei mai mulți erau siguri că răspunsul meu e greșit și că o să mă certe doamna. De aceea toate privirile s-au îndreptat spre ea, așteptându-i verdictul să cadă ca o ghilotină.
Ca în filmele americane, doamna Mocofan a păstrat un moment de tăcere, așteptând să se pronunțe, sporind suspansul. Apoi a plecat de la catedră, s-a apropiat de locul unde așteptam în picioare, cu inima în mine cât puricele, m-a mângâiat pe creștet cu blândețe și a exclamat încântată: „Gabi (deja mi-era clar că am ieșit victorios, căci mi se adresase pe numele mic, Gabi, iar nu pe numele de familie, Chifu!…), bravo, minunat, cum de ți-a venit ție în minte așa ceva?!”.
Chiar, cum de îmi venise? Încerc să rămân cu picioarele pe pământ, să nu mă-mpăunez cu merite mai mari decât le aveam: probabil auzisem undeva exprimarea asta, îmi plăcuse și o ținusem minte, toată ziua eram cu urechea lipită de difuzorul din singura cameră a locuinței noastre și ascultam avid povești și alte felurite emisiuni, totul mă interesa, da, o ținusem minte și o mai aranjasem eu. Așadar, prima mea compoziție literară era, de fapt, o compilație? Se poate…
Doamna învățătoare m-a scos în fața clasei și m-a arătat copiilor, apoi s-a dus în cancelarie, a luat catalogul și acolo, în văzul tuturor, mi-a caligrafiat un zece mare și perfect. Eu stăteam lângă catedră, cu fața spre bănci și mă topeam de fericire, limbile ceasului se opriseră din mers. Apoi am început să mă înalț. Ceilalți nu-și dădeau seama, dar eu nu mai atingeam pământul, ușor, ușor, pluteam deasupra lor, m-am cuibărit într-un colț al tavanului, de acolo îi priveam înduioșat și mi se părea că sunt fermecat și că nimic rău nu mi se poate petrece pe lumea asta.
Aceasta a fost prima mea clipă de diamant și am descris-o cu drag aici.
