Gabriel Chifu 
M-am pomenit dintr-o dată într-o situație psihologică fără ieșire: copil care are copil… Și acum mai sunt copil, dar atunci, când a venit pe lume Andrei, eram sută la sută copil. Pentru mine, nașterea lui a schimbat configurația universului. Sunt tată, constatam fără convingere. Și acum ce se cuvine să fac? Mă frământam, copleșit de situație, mă simțeam ca un ageamiu care se vede singur la pupitrul unui avion complicat, pe care trebuie să-l conducă.
Îl priveam încântat-uimit, mi se părea aurifer. În același timp, mi se părea o prelungire a mea și am început să mă port cu el ca atare. Aici am greșit fatal, l-am tratat ca pe un fragment din mine. În primii ani n-a protestat, dar pe urmă a căutat cu tot dinadinsul să-mi arate că e diferit. În adolescență m-a păscut un mare pericol să-l pierd. Magnetismul teribil dintre noi de la început se transformase în măcinare și într-o continuă înfruntare.
„L-am întors acasă prin rugăciune.” L-a salvat și mintea lui strălucită, talentul lui neobișnuit pentru matematici. Mă intimida cu inteligența lui, găsea rezolvări la probleme complicate care-i întreceau vârsta, nu învăța din manual demonstrațiile unor teoreme, le descoperea el, parcă în joacă, pe când colegii lui nu reușeau să le priceapă nici după nopți la rând de toceală. Uneori aveam impresia că eu sunt copilul lui, nu el al meu.
Acum trăiește cu soția sa la Londra, lucrează în informatică și nu e hotărât dacă să rămână acolo, să se mute la New York sau să se întoarcă în țară.
Când s-a născut fratele său, Alexandru, dobândisem deja oarece iscusință de părinte: cu el n-am mai repetat eroarea dintâi, l-am lăsat să fie așa cum este el și a fost bine. Și pe el îl privesc uneori de parcă eu aș fi fiul său (impresia mea e că se dovedește adeseori mai înțelepet decât mine…). Și el mă intimidează câteodată. Dar altfel decât Andrei. El mă impresionează prin liniștea pe care o răspândește în jur. Doi frați, născuți din aceiași părinți, cât de neasemănători sunt, ce diferență, ca de la cer la pământ! Sau ca de la foc la pământ!
În cei douăzeci de ani câți numără, Alexandru nu m-a dezamăgit vreodată, e incapabil de figuri urâte, nu mi-a tras niciodată pământul de sub picioare și aerul din plămâni. Seamănă cu Dana. A luat de la ea, parcă le-ar fi sorbit, echilibrul și cumințenia, curăția. Iar de la mine, ce? Dependența de povești a luat-o, e mort și el după povești, dar le culege nu din cărți, ci din imaginile de pe peliculă.
Andrei și Alexandru: tăcut mă mut în ei, mă scurg în ei ca apa rece din ulcior în gura însetatului.
