Gabriel Chifu 
Locuiam cu chirie într-o parte din fosta casă a părinților Danei, casă ce fusese naționalizată. Iarna ne încălzeam cu sobe pe gaz metan. De fapt, cu o sobă, fiindcă doar pentru un foc aveam aprobare. Astfel încât ne strângeam toți într-o cameră: Dana, Andrei (pe atunci mic) și eu. Alexandru tocmai urma să se nască. Gazul n-avea presiune și, oricum, nu puteam consuma așa cum ne tăia pe noi capul, nu puteam depăși cota repartizată, altfel ni-l închideau. Dana se trezea noaptea, aprindea focul și era atentă ca nu cumva să folosim mai mult decât ne era îngăduit. Ea spunea: „Așa nu se mai poate, fă ceva, încearcă să obții un apartament la bloc…”.
Am încercat. I-am trimis o epistolă patetică primului-secretar. Acesta nu semăna cu activiștii de partid standard. (Mă știa, îi vorbise D. R. Popescu de mine, de altfel, așa ajunsesem la „Ramuri” nefiind membru PCR.) În scrisoare deschisesem o paranteză în care îi scriam ceva de genul: sper să nu se întâmple și cu locuințele ca și cu televizoarele color, la care numai „oamenii muncii” au dreptul. Ei bine, paranteza mea a avut efect: seara, m-a sunat R. D.; și lui îi telefonase secretara cu propaganda (care executa fără plăcere ordinul primului-secretar, între ei doi era o rivalitate fățișă…), îl anunțase furioasă să merg să-mi ridic televizorul. N-am obținut casă, dar m-am ales cu televizor color: acum puteam, în sfârșit, să văd viața nu în alb-negru, ci în culori vii, optimiste. Mă întrebam dacă asta o să-mi țină de frig iarna, când nu aveam gaze.
În lipsa lui M. S., R. D. era șeful meu. Dar nu se purta ca un șef, ci mai degrabă ca un coleg, ca un prieten. Seara mă lua cu el în oraș, să facem rost de-ale gurii. Erau expediții complicate, parcă nimeriserăm în epoca de piatră, deveniserăm vânători care luptă pentru hrana lor. Oricum, el era foarte priceput, avea destule cunoștințe prin diverse locuri. De pildă, la o alimentară. În magazin, nici țipenie: normal, sufla vântul prin rafturi. În schimb, prin spate, pe întuneric, găseai o coadă mare, sumbră. Toți, ca R. D., cu pile, relații. Stăteau la rând în tăcere, făcându-se că nu se văd și nu se cunosc, iar la sfârșit căpătau vreun litru de ulei sau făină, zahăr, produse rare, de preț.
O cunoștea și pe doamna Dina, responsabila de la bufetul partidului. Ea îl simpatiza pe R. D., de fapt, ne simpatiza pe amândoi. Într-o seară s-a întâmplat ceva fulminant, a fost un triumf: doamna Dina ne-a permis să pășim pe tărâmul interzis, în depozitul bufetului și ne-a zis cu larghețe: „Haideți, alegeți, luați ce vreți.”. Am trăit un vis, erau acolo alimente mai greu de procurat decât aurul: salam de Sibiu, telemea de oaie, mușchiuleț de porc și de vită, cârnăciori oltenești, cașcaval Dobrogea, ficăței de pui. M-am întors acasă cu plasele pline (între timp, Alexandru se ivise pe lume), mă simțeam aureolat, un erou și chiar așa am fost privit.
Da, fusesem angajat și devenisem redactor la „Ramuri” fără să fiu membru de partid. Asta era o performanță în condițiile date. Dar era și o povară. Toți tovarășii și colaboratorii lor erau cu ochii pe mine, „nu prezentam încredere”, eram suspect prin definiție, oaia neagră. Ca să ies din atenția lor, trebuia să iau cumva culoarea ierbii, să mă pun la adăpost și am fost sfătuit să intru în partid. Am fost de acord și, recunosc, am făcut chiar eforturi să intru în partid. S-a dovedit foarte greu. Îmi strica Dana dosarul. Sau ceva din trecutul familiei mele mi-l strica, nu știu, oricum nu reușeam să intru și rămâneam elementul dubios, posibilul dușman, suspect în orice situație.
Până la urmă, târziu, târziu, când alții își depuneau carnetele, la spartul târgului, am izbutit și eu să fac pasul ăsta. Mi-era și rușine de compromis, dar mă și bucuram, de-acum aveam și eu o pavăză, nu cine știe ce, dar conta totuși.
Și carnetul roșu chiar m-a scăpat dintr-o încercare de răscruce: ajunsesem cu fața la zid, mă urmăreau băieții, pusese ochii pe mine Vâlceanu, colonelul de la securitate cu fața imobilă de ofițer SS. Mi-a mărturisit imediat după decembrie 1989 un subaltern al său. Membrii PCR nu puteau fi anchetați și arestați decât cu acordul primului-secretar. De trei ori mi-a cerut Vâlceanu arestarea și de trei ori prim-secretarul i-a respins cererea. Același prim-secretar care ordonase să mi se aprobe cumpărarea unui televizor color și dispusese angajarea mea la „Ramuri”. Și atunci, nu se cheamă că acel activist de partid a jucat pentru mine, provizoriu, rolul îngerului păzitor, la concurență cu adevăratul meu înger păzitor, cel care mi se arată uneori în oglindă? S-ar zice că da. A, dar să nu uit să notez inițialele numelui: I. T. Ș.
