Nicolae Roșianu 
În folcloristică s-a încetățenit ideea conform căreia anumite obiecte (datorită unor însușiri specifice) reprezintă, prin ele însele, simboluri, indiferent de contextul în care se găsesc. Râul, mesteacănul, iarba, câmpul și multe altele, va replica N. P. Kolpakova, nu au în sine nici o valoare simbolică. Ele pot fi simboluri numai în virtutea funcțiilor pe care le capătă în contextul cântecului liric. Un obiect capătă valoare permanentă de simbol numai datorită unor însușiri pe care i le conferă creatorul popular și care determină, în ultimă instanță, apariția simbolului. Iată de ce unul și același obiect poate fi și simbol al fericirii și simbol al nenorocirii: apa curată de izvor este simbolul bucuriei, al fericirii; aceeași apă, tulburându-se, devine simbol al tristeții, al nefericirii. Iar exemplele pot continua: răsărit de soare – apus de soare, floare înflorită – floare veștejită, lumânare aprinsă – lumânare stinsă etc.
În cântecul liric predomină doar două stări emoționale: bucuria (fericirea) și tristețea (nenorocirea), sistemul de simboluri grupându-se aproape exclusiv în jurul lor.
(din „Folclor și folcloristică”, Editura Universității din București)
