Nicolae Roșianu 
Basmul nuvelistic este o creație relativ recentă comparativ cu basmul fantastic sau cu basmul cu animale, prin urmare, rădăcinile lui nu mai trebuie căutate în timpuri străvechi, în perioada „copilăriei omenirii”. Elementul fantastic este aici aproape exclus din narațiune; nici chiar fabulosul, miraculosul nu-și mai află locul. Eroii sunt, de regulă, oameni obișnuiți, iar întâmplările ai căror protagoniști sunt se aseamănă cu întâmplările din viața reală. Unii folcloriști vorbesc de „maniera realistă”, uneori chiar de „realismul” basmului nuvelistic. Până și personificarea anumitor noțiuni abstracte (norocul, sărăcia, soarta etc.) se realizează pe un alt plan decât în basmul fantastic; aceasta se datorează, în primul rând, unei noi „atitudini față de ficțiunea poetică, înțeleasă de pe altă treaptă de cunoaștere a vieții” (1).
Bineînțeles că termenul de realism (manieră realistă) are în accepțiunea noastră un sens relativ, convențional. Să nu uităm că avem de-a face cu un „realism de basm”; numai în acest sens se poate vorbi chiar și de „realismul fantasticului”. I.C. Chițimia, de pildă, referindu-se la calul năzdrăvan, afirmă că oricât ar mânca foc și oricât ar zbura, acesta este înfățișat cu trăsăturile cele mai veridice ale animalului natural care îl însoțește și îl ajută pe om (2). Mai mult decât atât. Majoritatea tipurilor de basm conviețuiesc uneori chiar în repertoriul unuia și aceluiași povestitor, prin urmare, în ciuda unor motive și subiecte specifice, a unor tipuri de eroi, întrepătrunderile, contaminările sunt inerente. De aici, dificultatea unor delimitări tranșante ale categoriilor folclorice. Așa se explică și încadrarea eronată a unor tipuri de subiecte în categoria basmelor nuvelistice (3).
(din „Folclor și folcloristică”, Editura Universității din București, 1996)
(1) Istoria literaturii române, vol. I, București, 1964, p. 89.
(2) I.C. Chițimia, Folclorul românesc în perspectivă comparată, București, 1971, p. 44-46
(3) Reproducem, după același Catalog internațional Aarne-Thompson, trei tipuri de subiecte nuvelistice în care tendința de relatare „în manieră realistă” a unor întâmplări nu poate fi ignorată (nr. 850, 930, 1380):
Nr. 850. Semnele prințesei. Ciobanul are un fluier fermecat (la cântecul lui, animalele încep să joace). Prințesa dorește să intre în posesia fluierului. Îl capătă, în schimb îi arată ciobanului semnele de pe corp (o aluniță, o floare, etc.). Împăratul o făgăduise de soție aceluia care îi va ghici semnele. Ciobanul iese câștigător. Devine ginerele împăratului (alteori, subiectul se simplifică: eroul află semnele prințesei zărind-o goală în timp ce făcea baie).
Nr. 930. Soarta. Fiului unui om sărac i se prezice la naștere că va deveni ginerele unui mare boier (popă, negustor etc.). Boierul află și îl aruncă în mare. Este salvat. Se întâlnesc, și boierul îl recunoaște. Este trimis cu o scrisoare („pecetluită”) în care boierul îi poruncea soției să-l ucidă. Pe drum scrisoarea este înlocuită. Altă poruncă: aducătorul scrisorii să fie însurat degrabă cu fata boierului. Are loc o nouă încercare de a-l ucide, în care cade victimă însuși fiul boierului. Prezicerea se adeverește.
Nr. 1380. Soția necredincioasă. Soțul, bănuind că este înșelat, îi spune soției că a găsit în pădure un stejar scorburos în care își are sălașul un sfânt, făcător de minuni. Soția merge în pădure și-l roagă pe „sfânt” să-i spună cum să procedeze ca să scape de bărbat. „Sfântul” (care nu era altul decât soțul ascuns în scorbură) o sfătuiește să-și hrănească bărbatul cu un anume fel de mâncare, ca acesta să orbească. Sfatul e urmat. Soțul se preface orb. Femeia își aduce amantul în casă. Soția și amantul sunt pedepsiți (alungați, bătuți, omorâți etc.)
„Maniera realistă” de care am pomenit mai sus este, credem, evidentă în cele trei tipuri de subiecte (mai ales în ultimul).
