Nicolae Roșianu 
Se acordă oare în școală atenția cuvenită fenomenului folcloric, tezaurului pe care ni l-a oferit și continuă să ni-l ofere „primul clasic”, încă în viață, al literaturii? Răspunsul nu poate fi, după părerea noastră, afirmativ. Și nu numai atât. Ocupă oare folclorul locul pe care, într-adevăr, îl merită în politica editorială sau în presa noastră literară? Dacă în ceea ce privește editarea cărților de folclor situația e relativ mai bună, unele edituri străduindu-se să valorifice atât moștenirea folclorică și folcloristica română cât și pe cea universală, nu același lucru îl putem spune despre spațiul acordat de presa literară folclorului, revistele de specialitate, puține și cu un tiraj minim (care nici nu le permite să iasă în lume), neputând suplini spațiul de care am pomenit. Folcloristica, după părerea noastră, continuă să aibă statutul de cenușăreasă a criticii și istoriei literare. Se aud chiar glasuri care cer nici mai mul nici mai puțin decât scoaterea folclorului din tratatele de istorie a literaturii. Atitudinea de ignorare a creației orale nu este nouă. Nici la noi, nici aiurea. Dacă în alte părți încă dezinteresul pentru literatura populară era într-o oarecare măsură explicabil, dat fiind locul neînsemnat pe care îl ocupă folclorul în comparație cu literatura cultă, la români nu mai are nicio justificare. „Noi avem – scria Ibrăileanu – una din cele mai bogate și mai frumoase poezii populare din Europa”. Și mai departe: „Dacă ne gândim la Miorița, de pildă, putem spune că nici un poet cult n-a putut încă întrece pe poetul anonim. De aici se poate vedea ce interes mare estetic trebuie să aibă pentru noi literatura populară” (1). Și nu numai atât. Este recunoscut faptul că pentru literatura cultă (de altfel, pentru toate artele), folclorul constituie unul din substraturile permanente care le-a imprimat specificitatea (2). Totodată, nu putem ignora faptul că, veacuri de-a rândul, foclorul a fost singurul mod de exprimare a spiritualității popoarelor. În ceea ce ne privește, la elogiul folclorului românesc adus de Ibrăileanu, adăugăm pe acela al lui Mircea Eliade: „Capodoperele spiritualității românești aparțin folclorului; și deși România modernă a avut norocul să aibă un poet de geniu în Mihai Eminescu, totuși capodoperele liricii și baladei românești rămân poeziile populare Miorița și legenda Meșterului Manole”. (3)
(din Folclor și folcloristică, Editura Universității București)
(1) G. Ibrăileanu, Note și impresii, Iași, 1920, p. 67
(2) Vezi și G. Muntean, Interpretări și repere, Iași, 1982, p. 5
(3) M. Eliade, Destinul culturii românești, în „Revista de etnografie și folclor”, nr. 3-4, 1994, p. 203.
