Nicolae Roșianu 
Când supunem examenului critic o colecție de folclor al cărei autor nu a avut la dispoziție mijloace mecanice de înregistrat, necunoscând nici stenografia, nu putem afirma categoric că autorul colecției respective a transcris „după cum l-a tăiat capul”, falsificând deci. Nerespectarea autenticului folcloric de către culegătorii care nu cunosc stenografia nu constituie o fatalitate.
Înainte de toate, aici problema autenticității trebuie pusă în mod diferențiat pentru diversele aspecte ale uneia și aceleiași piese folclorice, întrucât ea nu privește în egală măsură toate laturile unei creații. Există argumente care își păstrează valoarea autentică (de document) indiferent de „invențiile” culegătorilor. Tipurile de motive, de pildă, aparțin în exclusivitate tradiției, ele nu sunt invențiile culegătorilor, falsul afectând doar veșmântul motivelor respective. Dar și acest veșmânt este construit de cele mai multe ori din „prefabricate” (preluate ca atare de culegător).
Așadar, când abordăm problema autenticității folclorice, trebuie să facem o distincție clară între ce poate fi falsificat și ce nu. Pentru că, așa cum am spus și cu altă ocazie (1), există elemente tradiționale (ele privesc chiar și forma propriu-zisă, nu numai motivele) care, indiferent de voința purtătorului de folclor (sau a culegătorului) se impun cu autoritate, făcând aproape imposibilă intervenția.
Bineînțeles că observațiile noastre se referă exclusiv la acei culegători care, în ciuda necunoașterii stenografiei, s-au străduit să noteze producțiile folclorice „vorbă cu vorbă”, spre a nu pierde „elementele metaforice zămislite de poetica închipuire a poporului, spre a scoate la iveală geniul și mândrețea limbii românești” (2). Numai pornind de la această considerație a putut Lazăr Șăineanu să afirme că și la Ispirescu – în ciuda faptului că „poporul nu vorbește nici așa de bine, nici așa de frumos” (3) – „formulele și locuțiunile stereotipe aparțin graiului popular”, aici culegătorul confundându-se de cele mai multe ori cu povestitorul popular (4).
Iată deci un fenomen care, deși privește „veșmântul” creației folclorice (element mai puțin stabil în comparație cu tipurile de motive, de subiecte etc.), pune la dispoziția culegătorului niște „prefabricate”, elemente cu un înalt grad de formalizare, de stereotipizare (formule), facilitând astfel memorarea și notarea lor cu destulă exactitate.
În orice caz, indiferent de calitatea mimării stilului oral, falsul folcloric constituie o realitate de care cercetătorul este obligat să țină seama pentru a evita avansarea unor ipoteze tot atât de false ca și materialul de la care se pornește.
Justificând infidelitatea transcrierii pieselor folclorice de către unii din predecesorii noștri (5), nu înseamnă că renunțăm la criteriul autenticității folclorice. „Meritele propagandistice” ale unor creații (ca cele ale lui Alecsandri, Ispirescu, Creangă etc.) nu trebuie extinse și asupra autenticității. Importanța unor colecții în recunoașterea și peste hotare, datorită traducerilor, a geniului poporului român nu trebuie să ne facă să renunțăm la rezervele critice. Ov. Bârlea atrage serios atenția asupra urmărilor unei astfel de atitudini. Referindu-se, de pildă, la colecția lui Alecsandri, în care abundă „construcții nepopulare”, autorul scrie că „nu e bine să se mai reproducă din ea prin antologii și manuale școlare, pentru că în mâna începătorilor neavizați se creează o imagine falsă a stilului poeziilor noastre populare, care se imprimă ca atare și împiedică discernerea a ceea ce e cu adevărat popular. Așa s-a ajuns la exemple numeroase oferite de literați de frunte și chiar de folcloriști, în care fabricatele, versurile pseudofolclorice sunt luate drept autentice, studiate și comentate ca atare (6).
Un exemplu de modul în care trebuie preluată moștenirea folclorică ni-l oferă N. Constantinescu care consideră autenticitatea textului drept criteriu fundamental al selectării piselor din colecțiile „clasice”. Autorul renunță fără rezerve la „colecțiile contrafăcute” (G. Catană, At. M. Marienescu) și tratează cu circumspecție poezia populară din colecțiile lui G. Dem. Teodorescu, I.D. Jarnik-Bârseanu, Gr. Tocilescu ș.a. Este semnificativă poziția sa față de colecția lui V. Alecsandri, de care nu s-a putut „dispensa definitiv”, întrucât ea constituie „momentul esențial în dezvoltarea folcloristicii și, mai ales, în lipsa altora (s.n. – N.R.), documentul cel mai elocvent al stadiului folclorului românesc în prima jumătate a veacului trecut”, dar reține din această colecție doar „un număr infim de piese” (7).
(1) N. Roșianu, Stereotipia basmului, p. 14-15
(2) L. Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii române, București, 1897, p. 122
(3) L. Șăineanu, Basmele române…, București, 1895, p. 195
(4) L. Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbii române, București, 1897, p.142
(5) Din păcate, nu numai predecesorii noștri au „păcătuit”, „amestecul condeiului culegătorilor în documentele folclorice trecute din oralitate în scris nu au încetat cu totul nici până în zilele noastre” (vezi Al. I. Amzulescu, op. cit., p. 244)
(6) Ov. Bârlea, Istoria folcloristicii românești, p. 101-102
(7) N. Constantinescu, Rima în poezia populară românească, București, 1973, p. 7
(fragment din „Folclor și folcloristică”, Editura Universității București, 1996)
