În contextul despre care am vorbit trebuie revăzută și problema autenticității (folclorice) a maximei. Am folosit termenul de maximă nu întâmplător, În primul rând, eterogenitatea creației aforistice fiind recunoscută, am recurs la termenul pe care l-am considerat cu sferă mai mare de cuprindere. În al doilea rând, maxima desemnează – în accepțiunea pe care noi i-o acordăm – atât proverbele și zicătorile (autentic populare), cât și alte forme de exprimare a înțelepciunii, a căror origine folclorică este mai puțin sigură. Când folosim termenul de proverb (zicătoare), natura folclorică se subînțelege; dar nu toate proverbele și zicătorile incluse în culegeri se încadrează strict în sfera noțiunii de folclor, în multe cazuri sursa cultă putând fi dovedită (ceea ce nu ne dă însă dreptul să le excludem din culegeri). În nici un alt gen folcloric întrepătrunderea dintre literatura cultă și cea populară nu este atât de evidentă ca în cazul maximei, iar încercarea de a stabili originea (populară sau cultă) rămâne de cele mai multe ori fără un rezultat valabil, întrucât citarea celei mai vechi scrieri (cunoscute) în care apare o maximă nu întotdeauna indică sursa (cultă?) adevărată; în nici un caz, nu trebuie ignorată posibilitatea existenței unei surse anterioare (poate chiar folclorice).