Revenim la problema enunțată la început privind punerea semnului de egalitate între valoare și autenticitate folclorică. Importanța unei culegeri (ca document), valoarea ei poetică (datorată măiestriei culegătorului) în nici un caz nu poate să se confunde cu autenticitatea folclorică. Aducând un amendament afirmației sale categorice privind „falsul” folcloric săvârșit de primii noștri culegători, Călinescu scrie: „Asta nu înseamnă că culegerile lor nu au valoare și textele stenografiate de azi sunt mai bune” (1). Despre ce valoare este vorba? Presupunem că autorul Esteticii basmului are în vedere, înainte de toate, valoarea poetică, știut fiind că multe din textele folclorice culese în zilele noastre nu ating gradul de șlefuire al textelor din culegerile „clasice” (care, în majoritatea cazurilor, cuprind basme elaborate la masa de scris); dar poate că se referă și la valoarea de document, pentru că importanța unei piese folclorice nu se reduce la poetică. Chiar dacă nu posedă un anumit grad de expresivitate, fiind deci mai puțin valoroasă sub aspect artistic, piesa folclorică respectivă poate fi valoroasă din alte puncte de vedere, ea oferindu-ne date interesante de natură etnografică, istorică, sociologică etc.
(fragment din „Folclor și folcloristică”, Editura Universității, 1996)
(1) G. Călinescu, Estetica basmului, p. 6; de fapt, în altă parte, Călinescu scrie clar ce înțelege prin autenticitate: „Neautentuc este un basm redactat din pură imaginație, de un autor cult, la masa lui de scris. Când însă basmul a fost auzit din gura unui om din popor sau a fost combinat din elemente existente în culegerile anterioare, chestiunea autenticității e mai difcilă și reclamă o analiză atentă de conținut și formă. Având în vedere că un basm este cu adevărat folclor când are o circulație largă și îndelungată, o primă operație critică constă în a căuta analogiile sau, cum se spune curent, variantele” (vezi G. Călinescu, Arta literară în folclor, în vol. Istoria literaturii române, vol. I, București, 1964, p.226)