Nicolae Roșianu 
Tradiţia folclorică îşi are particularităţile ei, deosebindu-se în mod calitativ de tradiţie din literatura cultă. S-a afirmat, de pildă, că „muza lui Puşkin a sorbit din izvorul creaţiei poetice a lui Derjavin şi Jukovski; fără aceştia, Puşkin nici nu ar fi existat” (1). Ar fi însă cel puţin ridicol să-i considerăm pe Derjavin şi Jukovski „coautori” la operele lui Puşkin. În folclor, din contra, fenomenul respectiv constituie însăşi esenţa procesului de creaţie; aici orice individ, în calitatea sa de purtător de folclor, nu numai că va prelua şi îşi va însuşi tradiţia, pe care uneori o va modifica în conformitate cu o serie de cerinţe noi (impuse de cele mai diverse cauze), dar va „plagia”, demonstrând – în cazul în care avem de-a face cu un purtător de folclor de „elită”, deci cu un creator – o adevărată „artă a copiatului”. (2)
Prin urmare, încercarea de a identifica autorul unei opere folclorice este sortită de la început eşecului. Chiar dacă reuşim să descoperim, de pildă, un povestitor deosebit de talentat, a cărui individualitate se manifestă pregnant în basmele sale, el nu este altceva decât un „coautor”.
(1) Cf. V. P. Anikin, Russkaia narodnaia skazka, Moscova, 1955, p. 21
(2) Vezi G. Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, 1965, p. 396
(fragment din „Folclor şi folcloristică”, Ed. Universităţii București, 1996)
