Nicolae Roșianu 
Folcloristul ideal trebuie să fie, în acelaşi timp, etnograf, muzicolog, coregraf, teatrolog, precum şi lingvist-dialectolog.
I.M. Sokolov
În ciuda unor opoziţii, uneori de durată, termenul de folclor (folk = popor, lore = ştiinţă, înţelepciune), creat încă în anul 1846 de arheologul englez William Jones Thomas, s-a extins, fiind întâlnit astăzi, cu foarte puţine excepţii (1), în mai toate limbile; el devine astfel internaţional, înlocuind treptat termenii mai vechi (popular antiquities, popular literature etc.). Urmează alcătuirea „familiei” termenului respectiv: folclorist, folcloric,inclusiv folcloristică. La noi, termenul este îmbrăţişat destul de repede, la început cu oarecare precauţie (2), impunându-se apoi împreună cu întreaga sa gamă de derivate.
Adaptarea noii terminologii nu implică însă, în mod automat, şi schimbarea concepţiilor asupra creaţiei populare, accepţiunea termenului de folclor variind de la o ţară la alta, uneori chiar de la un folclorist la altul. Nu vom insista asupra marii diversităţi de păreri în această privinţă; ne vom limita la punctarea momentelor mai semnificative care privesc evoluţia termenului de folclor, marcând totodată punctul de vedere adoptat de noi.
Unul din aceste momente îl constituie definirea folclorului ca ştiinţă a tradiţiilor sau antichităţilor populare (conservate oral), punct de vedere susţinut de folcloriştii englezi (A. Lang, Ch. Bourne ş.a.), împărtăşit şi de folcloriştii francezi (P. Sébillot); prin urmare, folclorul ar conţine relicve ale unei culturi primitive – literatură orală, credinţe, obiceiuri etc. (3).
Un al doilea moment este marcat de îndreptarea atenţiei spre creaţia populară vie (A. van Gennep, A. Spamer ş.a.), folclorul fiind considerat, de data aceasta, ca o ştiinţă a prezentului (4). Folclorul însă nu este un fenomen exclusiv al trecutului sau exclusiv al prezentului, ci, după cum foarte plastic se exprimă L.M. Sokolov, folclorul este „ecoul trecutului şi glasul viguros al prezentului” (5), subliniindu-se astfel atât viabilitatea tradiţiei, cât şi caracterul productiv, creator, al fenomenului folcloric. Punct de vedere exprimat, de altfel, cu mult înainte de Ov. Densusianu care, referindu-se la importanţa cercetării folclorului viu pentru cunoaşterea şi înţelegerea psihologiei populare, nota că „omul nu trăieşte numai din ce moşteneşte, ci şi din ce se adaugă pe fiecare zi în sufletul lui” (6).
În ceea ce priveşte sfera noţiunii de folclor, trebuie reţinut faptul că nici aici nu a existat un punct de vedere unanim, controversele menţinându-se până în zilele noastre. Pentru unii cercetători, folclorul s-a identificat cu etnografia, vizând deci întregul mod de viaţă a poporului, cultura populară (materială şi spirituală), istoria cristalizării particularităţilor unui popor etc. Alţii, din contra, au îngustat sfera noţiunii de folclor, înglobând exclusiv creaţia literară. Acelaşi I.M. Sokolov, de pildă, consideră folclorul un domeniu al literaturii, iar folcloristica o ramură a ştiinţei literaturii; aşadar, după Sokolov, folclorul se reduce la arta cuvântului. Desigur că autorul nu face abstracţie de caracterul sincretic al folclorului, preconizând o abordare complexă a literaturii orale, folcloristul ideal urmând să fie, în acelaşi timp, etnograf, muzicolog, coregraf, teatrolog, precum şi lingvist-dialectolog.
Folclorul însă, în accepţiunea noastră (8), nu se reduce la literatura populară orală, el cuprinde întreaga creaţie populară artistică; deci, pe lângă literatura populară, sfera noţiunii de folclor se extinde şi asupra muzicii populare, dansului popular şi, după unii cercetători, chiar şi asupra artelor plastice populare. Tocmai datorită varietăţii elementelor care fac parte din sfera folclorului a apărut şi necesitatea de a se folosi, în folcloristica română, termenul de folclor literar, şi nu doar de folclor, atunci când se are în vedere literatura populară orală.
În folcloristica rusă însă, prin tradiţie, termenul de folclor, fără determinantul amintit (literar), defineşte exclusiv literatura populară orală; pentru alte domenii ale artei populare se renunţă la termenul de folclor, cu o singură excepţie – folclor muzical. În sfârşit, mai facem o precizare referitoare la terminologia din folcloristica rusă: aproape cu aceeaşi frecvenţă, alături de termenul de folclor (în accepţiunea amintită) se foloseşte cel de creaţie populară orală.
(1) Germanii, de pildă, continuă să folosească termenul lor propriu, format cu mult înaintea celui englez (Volkskunde). În ceea ce-i priveşte pe francezi şi italieni, ei au păstrat multă vreme vechea denumire a creaţiei populare (traditions populaires, tradizioni popolari); în cele din urmă însă au cedat, acceptând termenul lui W. J. Thomas.
(2) B. P. Hasdeu, Etimologicum Magnum Romaniae, Bucureşti, 1893.
(3) Sébillot, Le folk-lore, Paris, 1913.
(4) A van Gennep, Le folklore, Paris, 1924.
(5) M. Sokolov, Ruskii folklor, Moscova, 1938 (aici şi în continuare cităm după ediţia din 1941, p.14).
(6) Densusianu, Folclorul. Cum trebuie înţeles, Bucureşti, 1910 (cităm după vol. Ov. Densusianu, Viaţa păstorească în poezia noastră populară, Bucureşti, 1966).
(7) M. Sokolov, op. Cit., p. 8
(8) Avem în vedere folcloristica română care, în general, acordă sferei noţiunii de folclor o accepţie mult mai largă
(din volumul „Folclor şi folcloristică”, Editura Universităţii Bucureşti)
