Carmen Firan 
După treizeci de ani
mi-am ucis orgoliul
în baie
încet
cu mâinile mele,
i-am sucit gâtul până când
mărul lui Adam s-a rostogolit
cu zgomot pe ciment,
i-am tăiat fir cu fir
urzeala vanitoasă
din care îmi trăgeam puterea
cât să mă ţină dreaptă
în lumea cocoşaţilor
priveam cu sânge rece
cum i se prelingea pe barbă
şuvoiul cald şi mândru şi sărat
ducând cu el trufia
de a nu ierta nimic
veninul dulce al singurătăţii
cea de toate zilele
pâinea şi cuţitul
tinereţii mele cu trup obraznic
ştiam că voi greşi
iubindu-mi despărţirile
mai mult decât pământul
ce-mi fusese dat
cântecului şi îngropăciunii,
cum ştiu acum
că în orice plecare
nimic nu e mai mult decât
orgoliul de a nu fi tu
cel care rămâne pe un peron,
copac crescut
în crăpăturile din asfalt.
