Vuietul disperării

Primul poem cu care se deschide volumul de versuri „Formalități” de Grigore Chiper (apărut de curând la Editura Charmides), purtând aceeași denumire, ne introduce într-o atmosferă sceptică și stoică în același timp față de existență. În loc să se revolte, să dispere sau să urle de deznădejde, eul poetic va adopta o atitudine indiferentă și mefientă. Nimic nu-l atinge. Nimic nu-l tulbură și nu-l afectează. Pierderile, eșecul, disparițiile, singurătatea – sunt luate ca atare. Eul liric nu are niciun fel de iluzii și speranțe, el știind prea bine cum stau lucrurile. De aia, nici nu mai are așteptări – „Așteptăm pe cineva?/Nu”- și este resemnat în fața singurătății și a inevitabilului. Între umbre și lumini nu va face o prea mare deosebire. Că sunt lumini sau că sunt umbre, pentru eul liric deosebirea nu e prea mare și nu are nicio relevanță. Fiindcă „totul e de un formalism desăvârșit”.

Revenit peste un timp într-o casă în care nu a mai fost de multă vreme, eul liric va constata că: „Acum culorile casei s-au șters/ au dispărut/ Au rămas doar negrul și albul/ mai mult negrul amestecat cu albul/ mai mult negrul”. Tonul din poem este unul neutru, afișând o nepăsare clară în fața uitării și evanescenței, o rezistență la durere și suferință și o indiferență față de faptul că totul dispare. Nici urmă de disperare și de dezolare în acest tulburător poem despre moarte. În loc de toate acestea, un melanj ciudat de stoicism și scepticism. Nici urmă de disperare nici în acest poem de dragoste extrem de trist.

„Mi-au plăcut foarte mult și inițialele tale/ care puteau însemna orice/ mai înainte le văzusem în numele unui autor/ pe un semn rutier/ și chiar pe o construcție gotică/ mi-au plăcut și am anticipat o imensă lentoare/ dezastruoasă/ ca într-un film action/ ochii tăi continuă să mă privească/ și toate ușile mi se deschideau/ și parcă mă aflam într-o sală de așteptare/ singur / ca o cupă de șampanie/ în fața bulelor de gaze/ deci totul va fi în regulă cu viețile noastre/ mâinile mele nu te vor atinge/ mâinile tale nu mă vor atinge/ degetele ni se frâng/ de o parte și de alta/ a ceea ce ar putea fi un camuflaj/ o perdea de fum/ o altă viață”.

Părerile de rău și lamentările sunt înlocuite de o atitudine lucidă față de lume: „ nu cred că dacă vom ajunge la o singură limbă pe pământ/ vom comunica mai bine”.

Dacă însă dăm la o parte pospăiala indiferenței care învăluie atitudinea sa, vom vedea că e „noapte și întuneric și negru” și că „erupțiile solare/ deși nevăzute/ îmi storc organ după organ” și vom auzi vuietul crescând al disperării. Ceea ce înseamnă că aparențele au fost înșelătoare.