Un pechinez dispărut în vamă

După ce ieșisem din vama românească și treceam podul peste Prut, câinele din brațele mele începu să scheaune. „Dacă începe să-ți facă probleme, mi-a spus Andrei, în timp ce mi-l punea în brațe, dă-i o ciocolată, și o să tacă.” I-am dat o ciocolată și, într-adevăr, amuți.

Puiul de câine pe care-l țineam în brațe era un cadou al lui Andrei, student la Facultatea de Științe Economice din Iași, mamei sale, o fostă colegă de-a soacrei mele. Doamna Ungureanu nu rupsese legăturile cu noi după moartea Zoiei Gheorghevna și ne suna din când în când, iar când ne întâlneam pe stradă, mă oprea ea prima și nu ne despărțeam până nu-i spuneam toate noutățile. Mă întâlni cu o seară înaintea plecării mele la Iași și îmi dădu un colet pentru Andrei. Iar fiul ei, la rândul lui, mă rugă să-i aduc mamei sale acest pui de câine. După ce ultimul ei câine pieri de bătrânețe, ea rămăsese singură și tare mai suferea din cauza asta. Înainte să urc în autobuz, Andrei îmi mai spuse că, după moartea lui Tuzea, mama sa căzuse într-o neagră depresie. Din care spera s-o smulgă cu ajutorul pechinezului de pe genunchii mei.

Cadoul lui Andrei pentru doamna Ungureanu iar începu să schelălăie și eu i-am mai băgat o ciocolată în gură. El amuți, dar pe mine, brusc, mă apucă o poftă nebună să schimb și eu o vorbă cu cineva. Îmi veni cheful să vorbesc și eu cu cineva imediat cum am ieșit din vama moldovenească și am intrat în Republica Moldova. Ca la comandă.

La intrarea în Sculeni, șoferul opri și lumea ieși din autobuz. Vecinii din fața mea au dispărut în mijlocul laiei de valutiste. Am coborât prin arca fumătorilor,  cu pechinezul lui Andrei în brațe, și am luat-o spre magazinul alimentar. Mi-am cumpărat o apă și am băut un antinevralgic chiar sub privirile galbene ale vânzătoarei. Pechinezul iar începu să scheaune și iar se liniști când i-am mai dat o ciocolată. Am ieșit afară, împingând cu umărul ușa de fier.

Strada era pustie. Cu pechinezul strângându-l la piept, mă îndreptai către autobuzul care mă claxona. Traversam strada pustie de-a curmezișul, când, deodată, din nicăieri, apăru o limuzină a poliției, gonind cu o viteză nebună. În câteva clipe îmi ieși în față și eu, în ultimul moment, reușii să sar cu spatele înapoi și căzui pe spinare, dar fără să-i dau drumul pechinezului din brațe. Pe lângă mine vâjâi bolidul. Nu-l văzui, doar îl auzii cum bubuia spre capătul celălalt al satului. Fugind de limuzină, îmi pierdusem pantofii. Și acum toată lumea putea să vadă că purtam ciorapi de culori diferite: unul era negru și altul maro.

Pechinezul mi se zbătea în brațe și scheuna. El se speriase la fel de tare. Se speriase atât de tare că mi se rupse din strânsoare și, schelălăind de zor, o rupse din loc. Nu știam însă unde. Speram că, totuși, spre autobuz.

Întins pe spate, încercam să mă ridic de pe asfaltul uleios și nu reușeam. Mă ajută un călător. Mă ridicai în picioare și mă pornii spre mijlocul șoselei ca să-mi recuperez pantofii. Unul fu strivit de roțile mașinii. Mi-am scos și ciorapii din picioare și i-am aruncat în șanț. Pechinezul alerga îndărăt, spre vamă, fugind din ce în ce mai tare. Cu cât era mai departe de autobuz, cu atât fugea mai repede. Fugea în direcția Iașului. Până am trecut eu stradă, acesta tăie linia orizontului și dispăru după un pâlc de copaci.

Șoferul mă zorea să urc și am dat din mână a lehamite. Tovarășii mei de călătorie îi suduiau pe polițiștii moldoveni. Îi făceau cum le venea la gură. Îi drăcuiau. „Oare unde se puteau grăbi așa de tare că ar fi putut călca un om?, la sigur, la băute, concluzionă un tip din mijlocul salonului”.  Un profesor de istorie de la Universitatea de Stat din Chișinău îi invectivă că nu le pasă de viața omului și îi porcăia și el.

Netrebnicii. Scursurile. Canaliile, i-au tot înjurat colegii mei de călătorie până am intrat în Ungheni.

Cuibărit în scaun, eu mă gândeam la pechinezul dispărut și la mama lui Andrei, care își aștepta cu nerăbdare cadoul. Oare ce o să-i spun acum?

Brusc, începu să mă doară capul. Mă țineam cu mâinile de ceafă ca să nu-mi plesnească tărtăcuța. Din cauza durerii, începui să plâng și o fetiță de pe scaunul din fața mea se întoarse și îmi dădu o ciocolată.

După ce am coborât din autobuz, m-am ascuns în niște boscheți de la marginea drumului și am început să vomit. Vomitam, cu mâinile ținându-mă de burtă. Din stradă mă lătra un câine. M-am uitat peste umăr plin de speranță. Dar nu, nu era pechinezul dispărut în vamă. Ci o namilă de dog. Mi-am scos ciocolata din buzunar pe care mi-o dăruise fetița și i-am aruncat-o. El își înfipse colții în ea și amuți.

Imagine de pe toateanimalele.ro