Dumitru Crudu
Se pare că unii critici nu au fost în stare să aprecieze la justa valoare noutatea pe care Vlad Ioviță a adus-o în literatura română de dincolo și de dincoace de Prut, lăsându-se păcăliţi de aparenţe şi nereuşind să vadă caracterul ei înnoitor. Până şi un critic atât de subtil ca Mihai Cimpoi a luat plasă, catalogând laconismul ioviţean ca fiind, pe alocuri, o dovadă a lipsei de naturaleţe stilistică şi neobservând, ceea ce aveau să sesizeze câteva decenii mai târziu colegii săi, Alexandru Burlacu şi Iulian Ciocan, că laconismul este un atribut important al neorealismului alert şi lapidar pe care Vlad Ioviță l-a cultivat fără egal în epocă. Mihai Cimpoi a mai calificat proza scriitorului născut pe malul Nistrului ca fiind „prin excelenţă comportamentistă, cu eroi care apar conturaţi zgârcit ca într-un basorelief”, ceea ce reprezintă o altă mare eroare, întrucât cele mai bune povestiri şi nuvele ale sale (şi mă refer aici la Un hectar de umbră pentru Sahara, Magdalena, Dincolo de ploaie, Dans în trei, Sirena şi nu la proza poetică de atmosferă ca Râsul şi plânsul vinului, care, într-adevăr, e o proză depăşită) conţin nişte personaje foarte bine conturate, având o personalitate solidă, un trecut dostoievskian şi un prezent zbuciumat şi devorator. Ceea ce nu au putut vedea până şi cei mai inteligenţi şi mai bine intenţionaţi critici literari e că proza lui Ioviţă a mers în răspăr față de modelul Druţă şi a anticipat minimalismul de azi.
Spre deosebire şi în replică la proza poematică şi înduioşătoare a lui Ion Druţă, povestirile şi nuvelele lui Ioviţă înfăţişează o realitate dură, metalică, tăioasă ca lama toporului, unde oamenii sunt mâncaţi pe dinăuntru de obsesii de nelecuit şi unde nu mai e loc de iluzii sau de suavităţi gratuite. E o proză scrisă scrâşnind din dinţi de ciudă, de furie, de mânie, de neputinţă că nimic nu se poate schimba. E o proză a revoltei tăcute. E o proză despre natura complicată şi imprevizibilă a relaţiilor umane din sânul familiei, din interiorul cuplului, dintre vecini sau prieteni. E o proză despre cum oamenii devin, aşa cum bine observase undeva Iulian Ciocan, „prizonierii propriului trecut” şi ai destinului lor. E o proză care arată că migrarea moldovenilor spre alte meleaguri nu se produce doar din raţiuni economice, dar şi din vina celor rămaşi acasă. E o proză despre fascinaţia pe care o nutresc unii pentru alţii cei care se duşmănesc. E o proză despre cum se naşte şi cum moare pasiunea.
Acelaşi Alexandru Burlacu constată altundeva că „nu cuvântul primează la Ioviţă, ci vizualul”, adică, pe undeva, prozatorul din Cocieri a anticipat minimalismul şi post-realismul de astăzi. Vlad Ioviţă însă mai rămâne a fi un mare necunoscut, întrucât mai există foarte multă proză de-a sa nepublicată. Cum este povestirea La filmare în care cenzura comunistă a văzut o parodiere a valorilor sovietice şi a pus-o la index. După moartea autorului, văduva lui Ioviţă a interzis publicarea ei (dar şi a altor texte inedite) vreme de 15 ani. Valeriu Nazar, directorul Muzeului Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, ne-a oferit acest text. Sper că a venit timpul ca şi prozele inedite (la Muzeu sunt o mulţime!) ale lui Vlad Ioviţă (care este, oare când o să acceptăm cu toţii aceasta?, unul dintre cei mai importanţi autori de proză scurtă din literatura română postbelică) să fie publicate.
Imagine de pe moldovenii.md
