Dumitru Crudu 
Știam la ce hotel aveam rezervare, dar nu știam cum să dau de el. În spatele meu se afla Gara de Est și în fața mea autobuzele rulau într-o veselie.
-Mergeți la Hotel de Paix? l-am întrebat prin ușa deschisă pe șoferul unui autobuz.
-Nu.
-Dar ce autobuz merge încolo?
-Nu știu.
Nici eu nu știam. După cum nu știa nici frumoasa șoferiță care aștepta să se închidă ușile și nici soldatul cu automatul în bandulieră care patrula în jurul gării și nici oamenii care treceau prin stație. Nimeni nu știa.
La Paris eram pentru prima dată, dar nu pentru prima dată în ultimele zile picam din picioare de oboseală. M-am așezat pe geamantanul meu, în speranța că-mi voi reveni, dar cu cât trecea timpul mă simțeam și mai obosit și cum să nu fii varză după călătoria halucinantă pe care am făcut-o cu trenul de la Chișinău la Paris, în timpul căreia, colac peste pupăză, m-a prins și greva ceferiștilor la București și trenul meu din Gara de Nord s-a clintit din loc cu o întârziere de șase ore și ne-au mai și dat jos la Budapesta, lăsându-ne să ajungem de capul nostru la Viena, drept pentru care am pierdut toate legăturile pe care le aveam spre Paris, și în loc să cobor în capitala Franței la ora zece seara, la zece seara am ieșit pe un peron din Frankfurt și am plecat să-mi caut un hotel unde să rămân peste noapte, pentru că primul tren spre Paris se urnea din gară doar a doua zi, la șapte dimineața. Cred că în hotelul ăla din Frankfurt am și obosit cel mai tare, fiindcă aveam impresia că nu dormeam într-un pat din hotel, ci pe o bancă de pe stradă, deoarece ferestrele camerei mele dădeau spre bulevard și huruitul mașinilor se auzea atât de bine, de parcă odaia mea nu ar fi avut pereți. Iar din cauza asta nu am putut pune geană pe geană până dimineață. Iar dimineață, așa nedormit cum eram, m-am suit în trenul care gonea spre Paris, unde naiba să știe cine și-a uitat valiza și toți am crezut că e o bombă care va exploda dintr-o clipă în alta, dar nu a explodat și acum stăteam pe geamantanul meu cu ochii crăpându-mi în cap de oboseală și mă uitam fără vlagă și fără speranță la Parisul care mi se desfășura ca un tablou în față. În spatele meu era Gara de Est, iar în față, necunoscutul. Mi-a venit o idee. Oare ce ar fi să-mi mișc fundul spre hotelul din stație și să-i întreb pe oamenii de la recepție unde e Hotel de la Paix, pentru că nu cred că ei nu ar ști, numai să vrea să-mi spună. Știau și mi-au spus. Băiatul de la recepție mi-a scris pe o foaie ce metrou să iau și câte stații să merg și m-a condus până-n prag, cu o mână mi-a deschis ușa și cu alta mi-a arătat unde e gura de metrou. Am numărat douăzeci de stații până iar am ieșit afară. Așa cum avansau pleoștiți și fără vlagă, oamenii de pe stradă parcă erau din Flutura. Am întrebat o negresă unde e hotelul, pentru că ar fi trebuit să fie undeva pe aproape, dar eu nu-l găseam, și ea și-a ridicat fusta în sus și a ticăit cu un deget într-un carou roșu și mi-a spus:
-Vezi roșul ăsta?
-Da.
-Și acum uită-te la colțul străzii. Ce vezi?
– O clădire roșie.
-E la fel de roșie ca fusta mea?
-Da, e la fel.
-Ăla e hotelul tău, mi-a spus ea, dar fără să-i dea drumul la fustă. La fusta care-i dezvelea coapsele rotunde și netede.
Eram așa de frânt când am intrat în hotel că nu știu de unde am mai găsit forțe ca să-mi mișc picioarele până în dreptul fetei de la recepție.
-Ăsta e Hotel de la Paix?
-Ăsta e.
Asta era prima mea bucurie din această dimineață care se preschimba fulgerător într-o mare dezamăgire, când tipa mi-a spus că nu există nicio rezervare pe numele meu.
-Imposibil, am mai putut îngăima eu, și m-am prăbușit în fotoliu.
-Pe numele dumneavoastră nu există nicio rezervare, mi-a repetat fata din nou.
-Dar ăsta e Hotel de la PAIX?
-Ăsta e.
-Atunci pe numele meu ar trebui să fie o rezervare.
-Dar nu e.
Ceva nu înțelegeam. Oare chiar cei care m-au invitat să fi uitat de mine? Și dacă aș fi ajuns ieri seară, ce m-aș fi făcut? L-am sunat pe unul dintre organizatori, care însă mi-a spus că să nu umblu cu prostii pentru că la Hotel de la Paix există o cameră rezervată pe numele meu. Chiar el a făcut rezervarea. I-am repetat asta fetei de la recepție, dar ea mi-a spus că nu-mi găsește numele meu în listă.
-Nu e nimic rezervat pe numele dumneavoastră. Nimic.
Zăceam prăbușit în fotoliu, regretând că am făcut această călătorie istovitoare, la capătul căreia nu aveam unde să dorm. Cineva mă mințea. Să mă mintă organizatorii? Nu credeam. De ce m-ar fi tras în piept? Fata de la recepție? Și ea ca ce chestie?
Și atunci mi-am amintit de Ionesco. Și am întrebat-o pe fata de la recepție.
-Dar oare nu mai există încă un hotel în Paris cu același nume?
Ea nu știa.
-Căutați, vă rog, pe net.
A căutat.
-Există.
-Puteți suna acolo și să întrebați dacă nu au vreo cameră rezervată pe numele meu?
Într-adevăr, aveau. Ceea ce însemna că nici organizatorii și nici fata de la recepție nu m-au mințit. Odată ieșit în stradă, mi-am dat seama că nu știam cum ajung la celălalt hotel DE LA PAIX, unde aveam o cameră rezervată pe numele meu și unde visam să mă întind în pat și să dorm pe săturate. Dar nu aveam pe cine să întreb și îndărăt nu voiam să mă întorc. De după colț mi-a ieșit în față fata cu fustă roșie și am întrebat-o pe ea.
(sursa foto: aliexpress.com)
