Dumitru Crudu 
Când am coborât din cursa de Brașov, în Chișinău era noapte. Autogara de Sud era pustie și eu stăteam înțepenit pe peronul gol, printre oamenii care plecau veseli cu gențile pe umăr sau în mâini spre taxiurile parcate la ieșire sau spre stația de troleibuz de peste drum. Am rămas singur, cu încă o țigară în gură, sub un bec chior. Sufla un vânt înghețat și nu știam încotro să mă duc, pentru că bani de hotel nu aveam și nu știam cui să-i telefonez ca să-l rog să mă oploșească la noapte. Pe Cioclea, pe Cioclea l-aș putea suna, mi-am spus, și am mers la un aparat telefonic din clădirea autogării, în care am aruncat o monedă. Cioclea era acasă. Nu s-a mirat deloc când i-am spus de ce-l sun, deși nu mai vorbisem la telefon de câțiva ani. Mă mir că mă mai ținea minte. El însă mi-a publicat câteva poezii în revista „Tineretul Moldovei” și-și aducea aminte de mine.
– Vino chiar acum, ce mai aștepți, mi-a spus poetul, dar pentru că eu nu știam unde stă, mi-a zis că o să mă aștepte în stație. Și chiar m-a așteptat.
În casa lui Cioclea intram pentru prima dată. În hol nu avea lumină. Dar avea în bucătărie, unde m-a îndemnat să intru. Cioclea a pătruns primul în chicineta plină cu cărți și a pus la fiert ibricul cu cafea. Cărți erau peste tot: pe pervaz, pe scaune, pe podea, pe masă.
– Vrei și tu o cafea?
Până la miezul nopții mai era un sfert de ceas, dar nu m-am codit nici pentru o clipă și am acceptat.
– Ai vrea și să mănânci ceva?
– Aș minți dacă aș spune că nu vreau.
– Dar nu prea am ce să-ți dau.
– Asta e.
– Aș putea să-ți prăjesc niște cartofi. Vrei cartofi prăjiți?
– Vreau.
– Atunci ia și curăță-i, mi-a spus poetul, și mi-a întins un cuțit.
Eu curățam cartofi și el veghea să nu dea cafeaua în clocot și povesteam despre poeți. Eu îi povesteam ce face Alexandru Mușina și el, poeții din Chișinău.
Cafeaua a fost gata înaintea cartofilor și ne-am așezat la masă, cu ceștile în mâini, pentru că nu aveam unde să le punem, deoarece blatul ei era acoperit cu cărți. Predominau cărțile de filosofie.
Bașca faptul că nu avea zahăr, în cafea și-a presărat un pic de sare și la fel am făcut și eu și cafeaua aia băută după miezul-nopții mi s-a părut foarte gustoasă.
După ce mi-a citit cea mai nouă poezie a sa, pe care a scris-o cu vreo două ore înainte să-l sun, m-a lăsat să mănânc cartofi și s-a dus să-mi facă patul și, după ce am mâncat jumătate de tigaie, am mers și eu după el. Cioclea mi-a făcut patul pe podea. Patul meu era compus dintr-o saltea, străjuită de câteva sticle cu apă fierbinte, ca să nu îngheț în somn, pentru că el se deconectase de la căldură, ca să nu o plătească, și caloriferele i-au fost demontate și se încălzea cu sticle fierbinți. Cioclea s-a dus la bucătărie să citească, dar eu am adormit momentan și nu m-am trezit decât dimineață. Când m-am trezit eu, el încă mai dormea.
A doua zi, iar nu aveam unde să dorm. L-am sunat pe Cioclea din oraș, și el nu a avut nimic contra să vin din nou la el.
De câteva nopți dormeam la Cioclea și nu-mi mai făceam griji în această privință, când, într-o noapte, i-am bătut la ușă și el nu mi-a deschis. Am căutat un telefon public în cartier și l-am sunat.
– În noaptea asta nu pot, frate, să te primesc, pentru că scriu o poezie, iar când scriu poezii eu nu pot să sufăr pe nimeni în apropiere, mi-a explicat Eugen și a închis.
La unu noaptea, am intrat în gară și mi-am căutat o bancă de fier pentru somn. Îl înțelegeam perfect. Poezia e mai presus de toate. De dragul poeziei, și eu mi-aș fi lăsat un prieten în stradă.
Mă foiam pe banca aia de fier și nu puteam să adorm. În noaptea aia în care eu nu am putut să pun geană pe geană, Cioclea a scris o nouă poezie. În noaptea aia a fost revelionul.
