Dumitru Crudu
După ce s-a terminat lansarea sa de carte, Mihail Vakulovski ne-a dus la restaurantul lui Georgel, un prieten de-al său din Ștefan Vodă, la Botanica, mergând pe un traseu foarte încurcat, pe care nu l-am mai putut reface niciodată după aia, oricât am încercat. Am mers cu patru taxiuri, așa de multă lume era. Taxiul nostru a ajuns ultimul și ultimii am intrat în local. Toată lumea stătea deja la masă, adunată în jurul lui Mihail Vakulovski și toți îl ascultau pe Georgel, un tip scund și corpolent, care foarte mulți ani a lucrat la vama din Leușeni, dar acum povestea fel de fel de lucruri despre oameni din Ștefan Vodă în timp ce toți din jurul său mâncau pește prăjit și beau vin. Mi-am umplut și eu o farfurie cu pește și am luat de pe masă un pahar cu vin roșu. Am dat paharul peste cap și am început să înfulec pește. Bucuros că nu are oase și că e de-a moca, mi-am mai umplut o farfurie și apoi încă una. Deodată, nu știu ce-mi veni să-l întreb pe Georgel, care se uita cam înăcrit la mine, probabil, că nu-i plăcuse moaca mea, dacă-l știe pe medicul Sandu Godină, și el, din Ștefan Vodă, care, de câțiva ani buni muncea pe un șantier din Portugalia. Pe loc Georgel s-a luminat la față și a început să mă privească cu alți ochi. Și tu îl cunoști? m-a întrebat el. Da, cum să nu. Suntem prieteni buni, dar nu l-am mai văzut de vreo treizeci și cinci de ani. Am fost însă și la el acasă, la Olănești, și m-am plimbat pe malul Nistrului. Și eu sunt prieten cu Sandu. L-am vizitat în Portugalia de câteva ori, iar o dată la două săptămâni îl sun. Da? Și-i aveți numărul? Da, îl am. Și nu am putea să-l sunăm chiar acum? De ce nu? Hai să-i telefonăm, fu de acord Georgel, și-și scoase mobilul din buzunar și-i culese numărul lui Sandu Godină, pe care el îl văzuse ultima oară acum vreo jumate de an, la Lisabona, iar eu nu-l mai întâlnisem de vreo treizeci și cinci de ani. Iar ultima oară când ne ciocnisem întâmplător pe stradă, se întâmplase în mai 1992, în timpul războiului de pe Nistru, Sandu mă târâse după el la „Butuioaș” și-mi făcuse cinste cu plăcinte și vin. Până s-a închis localul.
De la masa aia, numai noi doi îl știam pe Sandu Godină și asta fu destul ca să ne împrietenim și să ne așezăm unul lângă altul și să depănăm amintiri despre Sandu, care avea un cult aparte al prieteniei. „Mie, îmi amintii eu, Sandu mi-a lăsat o dată casa pentru două luni și a plecat la țară”. „Iar mie mi-a făcut cunoștință cu nevastă-mea la un chef. A apucat-o de mână și mi-a adus-o în fața mea și mi-a spus: voi doi vă potriviți foarte tare, și peste o lună am făcut nunta,” îmi povestea Georgel.
Sandu nu răspunse. Georgel îl mai sună o dată. Mâncam pește, beam vin și-l sunam pe prietenul nostru comun Sandu Godină, care de cincisprezece ani muncea în Portugalia, împreună cu soția sa. În seara aia, l-am telefonat de vreo zece ori, dar niciodată nu ne-a răspuns. Fiecare nou pahar de vin îl beam de sănătatea lui Sandu.
Ajuns acasă, mi se făcu foarte rău și am vomitat toată noaptea. Îmi era așa de rău că mă temeam că voi da papucii. De atunci, vreo jumate de an nu am mai pus picătură de alcool în gură. Într-o seară de iarnă însă iar am făcut-o lată și l-am telefonat pe Georgel și primul lucru pe care acesta mi l-a spus e că murise prietenul nostru Sandu Godină. Murise în noaptea aia de august a anului trecut, când am mers în restaurantul său după lansarea unei cărți de poezie a lui Mihail Vakulovski. Exact când noi îl sunam ca apucații.
