Înainte să înceapă războiul

Lui Enrico îi era foame. I se făcuse foame în timp ce cobora scările poştei centrale şi bulimia i se accentuă în autobuz, iar după ce coborî din autocar golul stacojiu şi arzător din stomac i se urcă în creier. Îşi scotoroci buzunarele, dar degetele sale puhăvite nu dădură de nici o rublă. De fapt, ştia prea bine că nu are nici o băncuţă la el, dar totuşi insistă. Îşi descălţă pe rînd pantofii, apoi îşi scoase cămaşa din pantaloni, îşi vîrî palmele în ciorapi, bineînţeles însă că nu găsi nimic şi atunci îl apucă ciuda şi trecu prin faţa hotelului Sakartveli cu ochii în pămînt nădăjduind să găsească din întîmplare vreo bancnotă tăvălindu-se în drum. Dar nu descoperi nimic. Enrico mărşăluia spre cămin gîndindu-se că pînă la bursă mai avea o săptămînă şi pînă atunci ce o să facă şi se hotărî să mai ia de la cineva nişte lovele. Dar de la cine naiba să mai împrumute vreo douăzeci sau vreo treizeci de ruble? Era atît de scufundat în gîndurile sale încît nici nu observă coloana de autoblindate alunecînd spre centrul oraşului. Ţevile tanchetelor se învîrteau de la stînga la dreapta şi pentru cîteva minute una dintre ele îl fixă migălos şi stăruitor. Dar Enrico nu remarcă nici acest lucru. El se gîndea pe cine să-l convingă să-i dea nişte bani. Cum să-l înduplece şi ce să-i spună ca să-şi desfacă portmoneul?

Enrico se opri nu departe de hotelul Sakartveli alarmat că nu-i venea nici o idee în cap. Îi ceru unui tip bubos ieşind din hotel o ţigară şi acesta îi dădu ţigara pe care o fuma şi Enrico o termină fericit. El priza cu sete şi din nou nu-i văzu pe soldaţii cu pistoalele automat spînzurîndu-le pe burtă, însoţind autoblindatele. Dar, în schimb, îl văzu pe Alexandru fugărit de un grup de tinere drăguţe, fardate abundent, îmbrăcate în fuste foarte scurte şi Enrico rămăsese perplex: Alexandru era gonit de nişte tipe foarte sexi, cu nişte ţîţe impunătoare, gata să le spargă puloverele. Dar nu fetele îl lăsaseră mască şi nici faptul că acestea difuzau în jurul lor valuri lascive şi seducătoare de parfum Romaşca ce îţi răscolea fiinţa pe dinăuntru trezindu-ţi cele mai tainice dorinţe îngropate adînc în subconştient şi care, iată, doar mirosindu-le pe fete explodau la suprafaţă făcîndu-te să te iei după fustele alea mlădioase de parcă ai fi fost tras pe urmele lor de un fir invizibil.

Pe Enrico altceva îl dădu peste cap. Îl şoca Alexandru. Îl intriga faptul că îl vede pe Alexandru în viaţă, pentru că se întorcea de la poştă unde vorbise cu bunica lui şi aceasta, între multe altele, îi povesti de înmormîntarea lui Alexandru. Bunica sa îi mărturisi cu o voce piţigăiată şi descompusă că fusese la înmormîntarea lui Alexandru şi că văzuse cu ochii ei cum sicriul în care zăcea mort prietenul lui din copilărie fusese coborît pe nişte frînghii în groapă şi cum lumea începuse să arunce bulgări de ţărînă peste copîrşeu. „Dar ce s-a întîmplat mai departe nu mai ţin minte”, îi zise bunică-sa cu un glas vătuit, „fiindcă m-a podidit plînsul”. O năpădi plînsul şi la telefon. Plîngea în hohote iar lacrimile i se amestecau cu mucii care-i curgeau din nas, dar despre asta bunica nu scoase nici un cuvînt, ci îi povesti cum tot satul bocea şi Enrico începu şi el să-şi smiorcăie nasul. La capătul celălalt al telefonului bunica sa se văita, descriindu-i amănunţit cum toată mahalaua ei îl jelea pe prietenul lui din copilărie, iar Enrico se uita năuc, în gol. După cîteva accese violente de tuse, bunica i-a mai destăinuit că, după înmormîntare, mama lui Alexandru a început să bea. A băut fără oprire o săptămînă întreagă. A băut ca să-şi înece amarul şi să uite că fiul ei nu mai e în viaţă. Şi pentru o vreme a uitat şi a uitat atît de bine încît credea că îl vede pe hudiţele pe care mergea la magazin ca să-şi mai cumpere vreo sticlă de votcă şi bunica sa a prins din nou să plîngă. De aceea, nici nu i-a mai cerut parale bunicii, cu toate că a sunat-o anume pentru a i se destăinui că a rămas fără bani şi că pînă la bursă mai avea vreo săptămînă sau două şi în Tbilisi unde era student la regie film, nu putea trăi fără nici o rublă în buzunar.

Dar nu mai reuşi să-i zică nimic fiindcă bunica sa plîngea în hohote. Enrico a închis telefonul şi a ieşit debusolat şi necăjit din clădirea poştii. Şi, brusc, i se făcu foame şi nu avea bani nici măcar de un hacipuri. Enrico înghiţi în gol şi se uită şocat după Alexandru care era fugărit de nişte tipe cu picioare lungi şi durdulii şi cu ţîţele săltînd în sus şi în jos, agitate. Cum e mort, dacă eu îl văd alergînd pe străzile Tbilisiului? Oare o să-l prindă tipele? Şi dacă o să-l prindă ce-o să-i facă? Dar Enrico nu văzu ce s-a întîmplat mai departe pentru că fetele care-l hăituiau pe Alexandru se topiseră în văzduh şi Enrico care rămăsese singur, cu privirile împrăştiate se întrebă oare nu a avut cumva vreo halucinaţie? Poate chiar din cauza foametei. Oare chiar l-am văzut pe Alexandru fugind prin faţa mea pentru a se desprinde de nişte tipe foarte mişto sau mi s-a năzărit acest tablou voluptos deoarece nimic din toate acestea nu avea cum să existe în realitate o dată ce Alexandru era mort.

Probabil că m-am ţăcănit la scăfîrlie. Am luat-o razna din cauza foametei. Delirez şi îmi imaginez vrute şi nevrute. Îmi imaginez ceea ce nu are cum să fie fiindcă Alexandru e mort. Bunică-sa îi spusese clar acest lucru. Ea fusese la înmormîntarea lui şi îl asigurase că văzuse cu ochii ei cum fusese înmormîntat. Ce interes ar fi avut bunică-mea să mă mintă? Nici unul. Dar atunci de unde şi pînă unde Alexandru aleargă pe o stradă din Tbilisi cînd Alexandru era mort? Şi cu cît se gîndea mai mult la ceea ce văzuse adineauri, cu atît era mai sigur că avusese un fel de vedenie şi coborî pe plaja de pe malului rîului pentru a fi complet singur şi pentru a se gîndi dacă nu şi-a pierdut cumva minţile. Pentru a se convinge că mai e întreg la minte se întrebă în ce oraş este şi, culmea, ştia şi se întrebă cum îl cheamă şi ştia şi asta. Deci nu am luat-o pe arătură. Deci tărtăcuţa îmi este întreagă şi funcţionează normal. Probabil că am început să aiurez din pricina oboselii şi a lihnelii, căci nu am mai mîncat nimic de cîteva zile sau aproape de o săptămînă. Şi atunci Enrico se gîndi că trebuie să mănînce urgent ceva dacă vrea să mai fie sănătos la cap şi se porni din nou spre cămin ca să-şi găsească amicii şi colegii săi, studenţi şi ei la regie film, ca să le ceară o farfurie cu borş sau o felie de pîine unsă cu magiun.

Se căţără pe un versant şi cînd ajunsese în vîrful acestuia în faţa îi apăru din nou Alexandru urmărit de aceleaşi tipe mustind de senzualitate şi nici nu reuşi bine Enrico să-şi dea seama ce se întîmplă că aceştia se volatilizaseră în zare. Enrico conchise că era pe cale să se păcănească de tot şi că singura sa soluţie era să mănînce bine, după care să se bage mai repede în pat ca să doarmă pe săturate. La cămin însă nu găsi pe nimeni. Ba chiar mai mult, pînă şi camera sa era încuiată. Enrico ieşi din nou în oraş, gîndindu-se oare unde au tăiat-o colegii săi şi începu să dea o tură prin toate barurile din complexul studenţesc. Dar nu-i zări nicăieri. Şi atunci ieşi în oraş sperînd să-i găsească în barurile din centru. Aceştia însă nu erau nici acolo şi nu erau nici la facultate fiindcă toate coridoarele erau pustii şi toate auditoriile erau încuiate. Se gîndi că poate prietenii săi ar putea fi acum la vreo frigăruie în parcul de pe munte şi cum se gîndi la acest lucru începu să saliveze din senin şi epuizat şi sleit de puteri se aşeză pe o bordură în faţa unei terase arhipline.

Privirile i s-au oprit asupra unui tip trecut de patruzeci, cu o chelie rotundă în mijlocul capului care stătea aplecat deasupra unui sugiuc. Enrico ar fi dat acum orice ca să fie în locul individului şi să mestece agale nucile muiate în must fiert şi rostogolite printr-o pastă gelatinoasă de fructe. Se rugă în gînd ca tipului chelbos să i se facă rău şi să plece la budă ca să-i subtilizeze bigi-bigi şi să fugă cu sugiucul în munţi. Tipului însă nu i se făcu rău. Dimpotrivă chiar, acesta rumega cu poftă nucile mari şi dulci pe care le scotea cu plăcere din mustul plăcut mirositor şi după ce mînca o nucă nu pregeta să-şi lingă şi degetele.

Deznădăjduit, Enrico îşi aminti de nu ştiu ce povestire a nu ştiu cărui scriitor rus care descria cum un individ întors din puşcărie, unde mîncase vreo şapte ani la rînd numai ciorbă de cal, îşi ruga femeile cu care se întîlnea să se aşeze în faţa lui doar pentru a le privi cum mănîncă pe cînd el nu mînca nimic şi doar le privea. Puşcăriaşul nu mai mîncase de ani de zile şi se simţea sătul doar privindu-le cum mestecă ciozvîrtele grase de carne şi hăpăiesc ciorba aburindă. Enrico îşi mai aminti şi de Bahredin, un prieten de-al său din Tagikistan, coleg cu el la regie film, care-i povestea că în aulul său era un bătrîn care se sătura fără să bage în gură barem o bucată de pîine. Tipul respectiv se aşeza la masa la care familia sa mînca, fără a avea nici o farfurie şi nici un tacîm în faţă. El îi privea. Îi privea închipuindu-şi că mănîncă şi toate operaţiile pe care aceştia le făceau la modul fizic, dusul lingurii la gură sau sorbitul iaurtului din cană, dînsul le repeta în minte. Adică îşi imagina că mănîncă. Îşi închipuia că are şi el o farfurie plină cu orez. Îşi închipuia că bagă lingura în orez şi că o umple cu orez. Sufla ca să nu se frigă. Ducea lingura la gură. Sigur o lingură care nu exista, încărcată cu orez care nici el nu exista. Deschidea gura şi mesteca la fel ca toată lumea. Înghiţea la fel cum înghiţea şi restul poporului strîns la masă. Iar cînd ceilalţi îşi băgau în gură felii mari de pîine, aşa făcea şi el. Doar că-şi umplea gura cu felii de pîine imaginare. Muşca dintr-un ardei imaginar, dar foarte iute, iar pentru a-şi înăbuşi usturimea mai băga în el o lingură de orez. Fireşte o lingură imaginară de orez. Apoi îşi mai vîra în gură o felie impresionantă de brînză. Bineînţeles că şi aceasta imaginară. Îşi mai înfigea dinţii într-o ceapă imaginară, după care îşi umplea din nou gura cu orez sau ciorbă. După aia, mai lua încă o porţie şi la urmă mînca şi o prăjitură care nu exista. O mesteca anevoie fiindcă nu mai avea unde să încapă. La sfîrşit, rîgîia mulţumit la fel ca toată lumea. Se ridica ultimul de la masă şi îşi făcea siesta într-un hamac ca să se aşeze mai bine mîncarea.

Enrico care stătea pe o bancă îngheţată pe partea cealaltă a drumului prinse momentul cînd funcţionarul de la bancă îşi mai băgă în gură o porţie de bigi-bigi, Enrico credea că e funcţionar la bancă, cu toate că cine ştie cine era cu adevărat, şi Enrico băgă şi el în gură un miez de nucă muiat în vin. Sigur că un miez de nucă imaginar muiat într-un vin ce nu exista şi îl mestecă şi el la fel de încet şi metodic ca şi funcţionarul de la bancă pînă cînd gura i se umplu de salivă. Înghiţea bucăţile mari şi închipuite de nucă în acelaşi timp cu funcţionarul şi termină de molfăit ultima bucată de sugiuc exact în clipa cînd şi funcţionarul termină de îngurgitat ultima felie de bigi-bigi. Au rîgîit simultan şi homocron s-au bătut mulţumiţi pe burtă şi s-au ridicat sincronic în picioare. Funcţionarul chelbos plăti, iar Enrico nu. Pleşcatul îi lăsă chelnerului un bacşiş gras, iar Enrico nimic, pentru că îi cam detesta pe chelneri. Funcţionarul deschise uşa cafenelei şi coborî spre centrul oraşului, iar Enrico se ridică de pe bancă şi o apucă în sus, pe o stradă ce se căţăra spre vîrful muntelui. Pe acea stradă şerpuitoare, la acea oră vesperală erau numai doi oameni. Enrico şi funcţionarul de la bancă. Unul cobora şi altul urca şi amîndoi erau sătui şi rîgîiau mulţumiţi şi la picioarele amîndurora oraşul se căsca ameninţător, ca un păianjen uriaş.

Lui Alexandru nu-i venea să-şi creadă ochilor. Doar la cîţiva paşi de el se afla Enrico şi Alexandru îl strigă Enrico şi din nou îl strigă Enrico şi pe urmă se apropie de prietenul său din copilărie şi îi întinse mîna. Dar amicul său nu i-o apucă şi nu i-o strînse cu putere, ci se răsuci pe călcîie şi o luă la goană, ceea ce-l lăsă mască pe Alexandru şi acesta nu mai ştia ce să creadă şi se luă şi el după prietenul său din copilărie. Enrico mări pasul fugind cu o viteză nebună. Îşi întorcea din cînd în cînd speriat capul de parcă ar fi fost urmărit de un urs. Alexandru fugea şi nu înţelegea de ce s-a căcat Enrico pe el de frică văzîndu-l şi s-a cărat așa de repede, când acesta era un prieten de-al său foarte bun..

Alexandru se opri din alergat când apăru în partea de jos a străzii o patrulă militară și sări gardul unei grădini și se ascunse în niște boscheți.

(sursa foto: youtube.com)