Dumitru Crudu
Poezia Dianei Iepure din volumul O sută cincizeci de mii la peluze ne redă, încă din primul poem al volumului, ostrovul cu jucării, povestea maturizării unei fete de la ţară. Acolo, două fetiţe visează la o insulă misterioasă unde bărbaţi şi „fete tinere şi nu tocmai cuminţi” fac fel de fel de chestii ruşinoase. Dar, cu toate astea, nu vor să facă pasul de la vis la realitate și să-i urmeze pe băieţii care le fac curte, în drumul lor zilnic spre insula rău-famată, preferând să viseze la ea, decât să calce pe ea în realitate, spre deosebire de fetele cu mult mai mari, care au renunțat la acest vis, în favoarea realității și au coborât cu picioarele lor goale și albe pe ostrovul cu cântec, în compania unor tineri cărora deja le-a crescut barba și mustața. S-ar putea însă ca, peste ani, fetiţele de acum să devină fetele care vor pleca pe insulă. Adică, nu este exclus ca fetele care îi întovărășesc în finalul poemului pe bărbaţi pe ostrov să fie chiar cele două fetiţe care, la începutul textului, doar visau cu ochii mijiți și gura închisă la insula deocheată. Cele două fetițe care visează la insulă și domnișoare care merg pe insulă nu este exclus să fie aceleași fete, doar că la vârste diferite. În trecut și în viitor. Cu ani în urmă, când încă mai erau niște puștoaice visătoare și melancolice și câțiva ani mai târziu când au aflat cu ce se mănâncă acea insulă atât de ademenitoare, acoperită de ceața misterului. Insula însemnând despărțirea de copilărie și o maturizare bruscă. O dezvrăjire, o pierdere a visului, cu prețul cunoașterii realității.
În loc s-o încetinească, isteria generalizată că va începe un nou război, zorește maturizarea sexuală a acestor fetițe de la țară.
„Stăm în buncăr pe stadion/ aşteptăm să cadă bomba atomică/ afară plouă. //olica aprinde lanterna/ o îndreaptă spre mine/ dacă moare brejnev o să fie război // după o să mergem la ea/ să mâncăm agude/ şi să vorbim/ despre băieţi”.
În acei ani, în satele basarabene erau la modă băile publice. Băi publice unde „ era puţină lumină/ mult abur” şi „multe funduri înroşite” şi unde „vuia sângele în obraji”, iar „sfârcurile/ ardeau în ceaţă ca beculeţele pe brad”.
În acest poem, adolescența este văzută ca un lagăr de concentrare, iar sexualitatea ca un deținut în spatele sârmei ghimpate. Mersul la baie echivala cu o fugă din lagăr.
Poezia sa mustește de nostalgie ca un burete de săpun. Un regret insinuant rămâne după poveștile ei ca un parfum după ce trece o femeie. Un regret după copilăria și adolescența care au apus, dar care, iată, mai continua să scoată din uitare o lume de altădată, care se află la granița dintre copilărie și adolescență: „ camionul şcolii ce ne ducea departe de sat prin hopuri şi colb/ zdruncinând sânii abia răsăriţi ai elevelor tale/ ce-aveau să vadă Ermitajul şi Neva, şi Zimnii Dvoreţ”. O lume învăluită în fumul primei țigări fumate. Un fum al melancoliei după timpul de altădată, când visele încă nu deveniseră realitate.
Acea lume, în care „sânii îmi ieşeau din strânsoare/ îmi strecuram pe sub maiou degetele şi îi aşezam înapoi”, emană o mare fericire. E lumea adolescenței în care totul devenea posibil. O adolescență fascinantă ca o insulă din mijlocul apelor. Doldora de vise și dorințe.
Precum e plină de regrete și nostalgii poezia Dianei din această carte. O poezie foarte frumoasă.
Imagine cover de pe hdwyn.com
